„Nu ştiu dacă intersecţiile de modalităţi poetice din Apocalipsa după un înger mort sunt intenţionate sau nu (înclin să cred că nu). Însă ele trădează, pe lângă lecturile lui Carmen Ştefania Luca, şi o căutare a propriului drum, o încercare de acordare a acestui instrument sublim, care este vocea poetică. Neputându-se extrage pe de-a-ntregul din discursul «la modă», poeta caută, în acelaşi timp, să dea o altă întrebuinţare ingredientelor care îl alcătuiesc – puţin cinism, ceva suprarealism, niţică frondă gratuită, un petic de kitch (nu totdeauna deliberat) – şi, mai ales, să introducă un curent emoţional care să redimensioneze «reţeta». Aflată încă în plină metamorfoză, poezia lui Carmen Ştefania Luca trebuie citită şi cu (dacă nu cumva mai ales cu) intelectul, pentru că, aparent radicală şi «colţuroasă», sugerează o ecloziune care ne îndeamnă să întrevedem, în crisalida de azi, fluturele multicolor de mâine.”

Răzvan Voncu