Primele norme de drept internaţional apar incă din Antichitate, odată cu apariţia primelor state şi stabilirea unor relaţii intre aceste entităţi purtătoare de suveranitate. Dreptul internaţional a devenit ramură independentă a dreptului odată cu apariţia statelor naţionale in Europa in sec. al XVI-lea şi al XVII-lea. Prima expunere de ansamblu şi sistematizare a acestei ramuri de drept a fost realizată de juristul olandez Hugo Grotius in anul 1625 in lucrarea De jure belli ac pacis, lucrare prin care se pun bazele ştiinţei moderne a dreptului internaţional. Alături de Hugo Grotius, printre primii autori care au intrebuinţat expresia de drept al ginţilor (jus gentium) a fost Samuel Puffendorf, in lucrarea sa din 1672 intitulată De jure naturae et gentium.

Neajunsurile denumirii de jus gentium au fost sesizate in secolul al XV-lea de juristul spaniol Francesco de Vittoria (1492-1546) şi in secolul al XVI-lea de juristul englez Richard Zouche (1590-1661) care au propus folosirea denumirii jus inter gentes, denumire imprumutată din dreptul roman. Denumirea de drept internaţional a fost utilizată se pare pentru prima dată de filosoful şi juristul englez Jeremy Bentham in anul 1789 in lucrarea „An Introduction to the Principles of Moral and Legislation” in care se precizează că expresia de drept internaţional este mai corectă decat expresia „dreptul ginţilor” sau „dreptul naţiunilor” deoarece pune in evidenţă caracterul de „drept intre naţiuni” al acestuia. In perioada contemporană, dreptul internaţional se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă a normelor sale, prin sporirea numărului de organizaţii internaţionale ca subiecte de drept internaţional, tinzand astfel ca de la un drept de coordonare in perioada dezvoltării clasice, să fie investit cu un rol crescand in promovarea intereselor pe termen lung ale intregii comunităţi internaţionale.

Dreptul internaţional este acea ramură a dreptului care cuprinde ansamblul de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create pe baza acordului de voinţă al statelor, care reglementează raporturile dintre ele, precum şi raporturile dintre ele şi alte subiecte de drept internaţional. Trasaturile dreptului internațional public:
a. Dreptul internaţional reprezintă expresia acordului de voinţă a statelor;
b. Dreptul internaţional este un drept de coordonare;
c. Dreptul internaţional prezintă modalităţi specifice de aplicare;
Obiectul dreptului internaţional il constituie, in principal, relaţiile care se stabilesc intre state, ca titulare ale drepturilor lor suverane. Nu toate relaţiile dintre state formează obiectul dreptului internaţional.