Curtea de Conturi a Romaniei reușește sa puna la dispozitia unor varii decidenți din stat (Parlamentului, autoritatilor si institutiilor publice), dar si a opiniei publice și a contribuabililor - rapoarte complete și profunde asupra utilizarii si administrarii bugetelor și patrimoniilor publice. De altfel, țara noastra dispune de o tradiție indelungata in privința controlului banului public, comparabila cu a multor state civilizate din Occident.

Sa amintim ca la 24 ianuarie 1864 se inființa la București, dupa modelul francez, „Inalta Curte de Compturi”2. Legea a fost promulgata de Alexandru Ioan I (Cuza), „cu mila lui Dumnedeu și voinția naționala, Domnu Principatelor Unite Romane”3. Așa cum s-a statuat acum 150 de ani, „Curtea de Compturi” se compunea din „unu Preșiedinte, optu membrii judecatori, unu procurore, unu substitute, optu referendari, unu grefieru și personalul Cancelariei”, care „voru trebui se aiba etatea celu puținu de 35 ani, iar procurorile, etatea de 30 ani.” Aceștia nu puteau fi rude intre ei („nu potu fi rude seu cuscri intre dinșii pina la a patra spiția inclusivu”).

Ca și astazi, misiunea instituției privea exercitarea functiei de control asupra modului de formare, administrare si intrebuintare a resurselor financiare ale statului si unitaților sale administrativ-teritoriale. In limbajul epocii, regasit in legea promulgata de Cuza, se specifica: „Curtea este insarcinata cu cercetarea și hotararea socoteliloru atingatore de veniturile Tesaurului, casieriiloru generale de județie, regiiloru și ale administrațiiloru contribuțiuniloru indirecte, precumu și inchearea socoteliloru atingatore de chieltuielile facute de toți agenții comptabili. Veniturile și chieltuielile, fondurile și incasuirile speciale ce isvorascu din budgetele judetieloru confirmate de șefulu Statului precumu și cercetarea și licuidarea socoteliloru casseloru comunale, municipale și districtale, sunt asemene de conpetinția Curței.”