În ediția publicată de Editura Agora, romanul Enigma Otiliei (1938) – capodoperă a epicii lui G. Călinescu – apare în forma lui autentică. După 1947 cartea a fost reeditată cu modificări semnificative, impuse de ideologia comunistă prin instituția cenzurii, formă coruptă în care a continuat să circule până astăzi.

Enigma Otiliei este un roman citadin, al Bucureștiului de până la Primul Război Mondial.

Regăsim lumea micii burghezii bucureștene, căreia îi aparțin toate pesonajele, exceptându-l pe Leonida Pascalapol, mare moșier și intelectual de rasă. Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în care evoluează personajele; este covârșitoare impresia de experiență treptată, așa cum o imprimă viața, cu sinuozitățile, cu surprizele, cu umbrele și luminile ei.

În roman se confruntă două lumi: cea „veche” cu cea „nouă”. Lumea veche, alimentată de o scară de valori desuete, supraordonate de cea materială (nu întâmplător „mărul discordiei” îl reprezintă substanțiala moștenire a lui Moș Costache Giurgiuveanul), circumscrie un teritoriu al asfixiei morale, al claustrării, de care profită singurul ei produs cu adevărat vital și dinamic – abilul și inteligentul Stănică Rațiu, arivistul, fanfaronul sentimentul, dar mai ales profitorul de ocazie lipsit de orice scrupul, care stă mereu la pândă în vederea marii lovituri. De cealaltă parte se află lumea nouă, tinerească și vie, axată pe valori superioare, ideale: studentul Felix Sima, viitoare figură ilustră a universității și medicinii naționale, rafinatul intelectual și aristocrat Leonida Pascalopol, frumoasa și seducătoarea adolescentă Otilia Mărculescu, de „o subțirime delicată, botticelliană”. G. Călinescu va mărturisi mai târziu: „Otilia este «eroina mea lirică», proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină. Flaubertian, aș putea spune și eu: « Otilia c’est moi », e fondul meu de ingenuitate și copilărie [...], este tipizarea mea, fundamentală, în ipoteza femină. Otilia este oglinda mea de argint.”