Profesorul Mihai Zamfir vine și definitivează un profil pe care cărțile lui îl promit ferm. Eleganța intelectuală, finețea argumentării nu sunt nici pe departe numai niște efecte de condei, ci aparțin personalității lui, simultan erudită și fermecătoare.

Este absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, promoția 1962, secția română-portugheză. A fost discipolul profesorului Tudor Vianu, în studenție participând la ședințele Cercului de stilistică, înființat și condus de profesorul Vianu. În perioada 1966-1967 urmează un stagiu de specializare în Franța, la Universitatea din Nisa, sub îndrumarea profesorului Pierre Guiraud. În 1967 revine în România și își va susține doctoratul în iulie 1970, cu teza Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (coordonată de profesorul Șerban Cioculescu), devenind doctor în litere. Este specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată și traducător din limba portugheză.

Începe activitatea didactică în 1962, după absolvirea facultății. În 1975 înființează secția de limba și literatura portugheză de la Universitatea București. Pe lângă activitatea didactică din țară, colaborează și cu universități din țările de limbă portugheză: între 1972-1975 este profesor auxiliar la Universitatea din Lisabona, iar după 1989 este profesor invitat la Lisabona (1990-1993) și Brasilia (1995).

În perioada 1970-1972 este consilier în Ministerul Învățământului. După Revoluția din decembrie 1989, în perioada 1990-1993 deține funcția de subsecretar de stat în Ministerul Educației și Cercetării. În perioada noiembrie 1997 – mai 2001 este ambasador al României în Portugalia. Din 2007, este ambasadorul României în Brazilia.

Debutul său literar se petrece în 1962, cu articole în revista Contemporanul. În timp, publică literatură de specialitate, dar și literatură beletristică.

Sinteze:

• Proza poetică românească în secolul XX, 1971
• Introducere în opera lui Al. Macedonski, 1972
• Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, 1976
• Poemul românesc în proză, 1981
• Formele liricii portugheze, 1985
• Cealaltă față a prozei, 1988
• Din secolul romantic, 1989
• Discursul anilor ’90, 1997
• Jurnal indirect I, 2002
• Jurnal indirect II. Scrisori portugheze, 2006
• Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, 2011 - 2012)

Bibliografia sa mai cuprinde 120 de studii ştiinţifice şi peste 1800 de articole, publicate în principalele reviste româneşti şi în străinătate.

Romane:

• Poveste de iarnă, 1987
• Acasă, 1992, 2004
• Educaţie târzie, 2 volume, 1998-1999
• Fetița, 2003
• Se înnoptează. Se lasă ceață, 2006