În mod tragic pentru România, proximitatea geografică a Rusiei, alianţa de război româno-rusă veche de câteva luni (legal, ea fiinţa din august 1916), dislocarea a peste un milion de militari ruși în Moldova anului 1917, dependenţa efortului de război românesc de logistica necesară aflată pe teritoriul rusesc (în Basarabia istorică, în special), dar și de comunicaţiile din Rusia către Arhanghelsk au determinat cea dintâi influenţă majoră a revoluţiei rusești asupra unui stat străin, deci pe plan extern, implicând deciziile de război și de evoluţie viitoare ale acestuia, chiar existenţa lui istorică. [...] Așadar, odată cu revoluţia rusă, sfârșită în insurecţia şi cucerirea puterii în acest stat de către bolșevism, România a dobândit, în locul unui aliat, fie și hegemon, un inamic ireductibil. Evoluţia istorică ulterioară, cursul natural al modernizării ţării aveau să stea sub semnul acestei noi realităţi geopolitice, inclusiv viaţa politică internă fiind destabilizată prin înfiinţarea partidului comunist, care a asumat ca program desfiinţarea României.