Capacitatea noastră de a recunoaște ceva ca fiind gândire nu e niciodată independentă de posibilitatea de a folosi acel ceva pentru a justifica și valida modul în care am ales să ne raportăm la lume. Max Weber observă îndreptățit această codependență între raționalitate (Zweckrationalitàt) și profit. Autoritatea unei interpretări (cea care fundează înțelegerea) decurge din prezumția tacită cu privire la îndreptățirea unor așteptări pe care urmează să le satisfacă. Lumea în care trăim omagiază raționalitatea normativă dar se conduce ascultând de raționalitatea instrumentală. Gândirea nu e o înțelegere fără rest a lumii, ci un proces de transformare negociată a cunoașterii (ca știință de a face) în avantaj. Actul de gândire se petrece sub prezumpția unui transfer de putere. Acest transfer susține autoritatea interpretativ㠖 instrumentul prin care culturile dominante își impun normele. „Omul gândește” doar în interiorul unei culturi care îi condiționează practic orizontul. Noi recunoaștem ceva ca fiind gândire sub presiunea autorității interpretative care domină un anumit model cultural. Tocmai din acest motiv marile culturi sunt convergente marilor religii – valorile lor cheie s-au impus tradițional și au devenit convingeri care nu suportă nici o contestare publică.