N-aș fi crezut în ruptul capului, așa cum am fost un copil fascinat de cărți, doritor de-a le poseda mai mult decît orice altceva pe lume, că biblioteca îmi va produce cîndva o întristare fără leac. Măsor miile de volume din locuința mea, al căror număr sporește mereu prin contribuția infatigabilă a unor autori de toată mîna ce țin a-mi trimite ultimele lor apariții editoriale (era să adaug: cu autograf, dar o modă, se vede că de ultim moment, face că înscrisul cu pricina să fie tot mai des… suprimat), meditînd la două categorii distincte ale acestora. Mai întîi, cărțile mai mult ori mai puțin noi (unele de-a dreptul avînd o vîrstă respectabilă) pe care, deși mă interesează, nu le voi mai putea citi niciodată. Apoi cele pe care le-am citit cîndva cu emoție și savoare, cu un profit firesc pentru mintea în construcție, dar și pentru sufletul naiv, uimit de cîte s-au putut transpune în verb, pe care, hélas, nu le voi mai putea reciti. (Gheorghe Grigurcu)