Sunt un castel de nisip construit de două mâini de copil. Mă nărui la fiecare adiere de vânt. Mă prăbușesc centimentru cu centimetru, os cu os, nerv cu nerv până când nu mai rămâne nimic din ființa mea verticală, până când devin o pleavă, ce plutește ușor deasupra pământului. Spaima se cuibărește în mine la răsăritul și la apusul soarelui, când începe să plouă sau să ningă, când bat clopotele la biserică sau când nu se aude nimic în aerul care mă ține-n viață. Spaima mă face să râd fără sens sau să amuțesc pe neașteptate. Mama se sperie la orice zgomot, bunica tresare la fiecare mișcare străină, soră-mea face ochii cât cepele la fiecare cuvânt care o tulbură. Când eram mică, frica mă făcea să fiu agitată și zgomotoasă, mă făcea să urlu și să mă cert cu toți. Acum, frica mă amorțește, mă izolează. Sunt tot copil, dar unul care nu se mai ascunde după mama lui, ci în spatele propriilor gesturi studiate, al privirii profunde, al vocii expresive. Un arc întins, gata să-și arunce vârful ucigaș dar și să cedeze. O umbrelă, pregătită să preia greutatea stropilor de ploaie dar și să fie răsfățată de un soare de vară.