Mărturisesc că am fost mai mult decât surprins când prietenul meu dintotdeauna, profesorul Grigore Codrescu, m-a rugat să scriu un cuvânt de întâmpinare pentru o nouă carte a lui, volum ce marchează împlinirea, în 2017, a 150 de ani de la moartea lui Baudelaire. Lucrarea ar fi trebuit să apară anul trecut, dar o anumită întârziere legată de parcurgerea ritmică a unei părți din bibliografia asumată a împiedicat publicarea ei la timpul potrivit. Cum scriitorii băcăuani, membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau pe cale să devină (poeți, dramaturgi, prozatori, critici și istorici literari, eseişti etc.) s-au „specializat” pe anumite domenii ale literaturii, fiind oarecum previzibili în ce vor scrie și vor publica, surprinderea mea în ceea ce-l privește pe Grigore Codrescu e pe deplin justificată.

Grigore Codrescu împărtășește soarta acelor profesori de română, adevărați monștri sacri la vremea lor, foarte iubiţi și apreciaţi de către elevi și părinți, cu o carieră didactică excepțională, dar care credeau că există viață și dincolo de catedră, că au ceva de spus în domeniul lor de cunoaștere. Însă, din diverse motive, nu s-au putut exprima înainte de 1989. Mulți dintre ei s-au vindecat de acest „complex” după revoluție. Unii au reușit, alții nu. Grigore Codrescu n-a ignorat să scrie cărți cu ținte didactice, dar a făcut-o din motive strict profesionale, ca mulți dintre colegii lui cu vocația scrisului în registru didactic. Dar a făcut și altceva, și-a descoperit calități de critic și istoric literar, crescute din practicarea meseriei de dascăl, de fapt, din dorința de a vorbi altfel despre literatură și rosturile ei, după ce o viață întreagă s-a „supus” rigorilor scolastice în predarea acestei discipline, deși a făcut-o cu strălucire și ieșind, deseori, din „confortul procustian” al sistemului de învățământ preuniversitar.

Abordările sale critice (articole, studii, eseuri) vizează scriitori români contemporani, unii din partea locului (e un adept al localismului creator). O anumită generozitate profesorală se îmbină cu spiritul polemic, uneori ironic, sfătos în judecățile sale critice, care pun operelor comentate un diagnostic, de cele mai multe ori, corect. Când e vorba, uneori, despre scriitori în viață, își asumă anumite riscuri în pronunțarea verdictului critic. „Saltul” pe care îl face acum Grigore Codrescu publicând o carte despre Baudelaire e nu numai surprinzător, ci şi dătător de speranță. Va scrie și despre alți scriitori străini? Sau se va întoarce la „matcă”?

Biobibliografia baudelairiană în limba română, deși vastă, e fragmentară și, uneori, ocazională și, cu o excepție, dar ce excepție! (Marin Rădulescu, „Baudelaire - existență și creație”, Editura Spirale, 1992, 3 volume), nu cuprinde, din câte știm, nici măcar o monografie de tip „viața și opera”. Este ceea ce realizează, in nuce, profesorul și criticul literar băcăuan care se plânge, la începutul eseului, că, după știința lui, doar Mihai Zamfir, într-un număr din „România literară” de anul trecut, îl evocă pe Baudelaire la 150 de ani de la moarte. Putem consemna așadar că eseul lui Grigore Codrescu umple, într-un fel, un gol „istoric” în biobibliografia baudelairiană, fie și la nivelul „revizitării” unor lucruri mai importante din viața și opera marelui poet francez: copilăria și adolescența, boema și paradisurile artificiale, relațiile dintre dandism și modernitate, contactul cu E. A. Poe, raporturile cu unii contemporani și influența asupra mediului literar francez din vremea sa, estetica și ideologia lui Baudelaire, procesul din 1857, comentarea unor texte importante pentru ce crede Grigore Codrescu că ar fi noua simptomatologie literară a epocii în care, așa cum am afirmat mai sus, poetul nu încheie conturile cu romantismul, cum se mai crede în critica europeană, ci pune capăt îndelungatei și aprigei bătălii dintre romantism și clasicism. (Şi când te gândești, fapt remarcat de eseist dintru început, că manualele noastre de literatură universală îl „înghesuiau” la capitolul... „Parnasieni” și-i reproșau că „n-a înțeles adevăratele cauze ale răului social”!)

Cu un instrumentar critic adecvat abordării unei teme de literatură comparată, dominat de un „calm” critic și axiologic credibil ce alungă senzația că eseul e scris sub semnul unei urgențe imperative, asumându-şi o bibliografie minimală adecvată scopurilor imediate, Grigore Codrescu se descurcă de minune într-un „teritoriu” străin, până mai ieri, de preocupările sale literare anterioare. Spiritul didactic nu l-a părăsit nici de data asta. Un critic literar care n-a apucat să-şi schimbe hainele de profesor. Insinuându-se în structura cărții și în unele chestiuni de conținut, acesta îl ajută să combine logica amănuntului, a detaliului revelator, cu logica întregului, astfel că „revizitarea” sumară a unei părți din problematica baudelairiană are câteva elemente de „revizuire” critică a acesteia. Subliminal, poate e un pariu cu sine însuși. Un pariu câștigat.

Gheorghe Iorga