Lune avea senzaţia tristă că se desparte de trecut. E fericită sau nu e? Jubila lângă Dore, providenţa ei. Calea e lungă, ochii sunt grei. Epuizată, surâde. Acum realiza, tot ce se petrece cu ei nu-i de la sine. Cineva e deasupra lor. Au direcţie. Apostolul e cu ei: „Nu te lua după mine, fă ce-ţi spun eu”, îi răsuna-n minte panseul arhicunoscut. Anonimo la fel, o ghida cum Maria Fecioara, Fiul: „Nu uita, acolo unde te duci, de unde vii, nu-ţi rupe rădăcinile, orice s-ar întâmpla, le porţi în genă, în cipul tău, până la moarte. Lune, ia aminte, nu te abate de la crezul speranţei tale. O să reuşeşti, dar…” „Dar?”, fu curioasă de viziune. „Ce mă aşteaptă?”, s-a impacientat cu ochii asfixiaţi de lacrimi. „Lumea e a ta, Lune, fericirea e cu tine, bucuria, exuberanţa, la fel, clipe de neuitat. Nu te abţine, soarbe şi dă, din puţin se face esenţa… Alţii, din mult, n-au cernut nimic. Când faci parte dintr-un tot eşti cuprinsă de entuziasm, complet cufundată-n bucuria momentului. Starea mentală, ancorată în fiinţa ta, te duce mai aproape de transcendenţa prezentului. Odată ajunsă la destinaţie, fericirea e la discreţia ta! Calează-te, confisc-o, nu-i da liber, indiferent de sugestii, idei, opinii, ataşează-o cu ardoare, din avânt, nu te stopa… surâde”, pe un ton persuasiv. Lune nu ştia ce să creadă. Mintea-i lucrează, fabulează, totul se roteşte… Se lasă purtată de vise.