ULTIMUL OPTZECIST: Acesta era titlul recenziei pe care voiam s-o fac volumului de debut al lui Denis Dinulescu, Grenada, apărut în 1996, la Editura Cartea Românească. Asta fiindcă, într-adevăr, față de colegii de generație biologică, care debutaseră în masă (fie individual, fie prin antologii colective) în anii optzeci, scriitorul trebuise să aștepte o revoluție și încă un cincinal până să apară în carte. Dar D.D. e optzecist nu numai ca vârstă, ci și ca spirit, dimensiunea esențială a scrisului său – ca de altfel a unei bune părți a condeierilor apăruți atunci – fiind ludismul (chiar și la lenediști!).

Nu mai țin minte de ce n-am scris la momentul respectiv recenzia cu pricina. Țin însă foarte bine minte că Grenada era, printre altele, și o parodie a cărții, cu, de pildă, un savuros-halucinant tabel cronologic, ca la autorii clasici, în care se amestecau date personale cu evenimente, chipurile, istorice de un haz nebun.

Ei bine, acest haz Denis nu și l-a pierdut niciodată, dovadă fiind și această monografie realist-fantastă, Posta de popice, a unui sat din județul Giurgiu, Obedeni, publicată de Editura Tracus Arte. În viziunea autorului, Obedeniul e un fel de Macondo pe Neajlov, populat cu de toate: cârciumari, țărani, babe, Mume ale Pădurii, zmei, turci și rămășițele lor, ba chiar și... Forrest Gump.

Nu o să dau, deși sunt tentat, citate din carte, ci o să-i fac autorului un mic reproș: la stilul lui inimitabil, nu trebuia să-și aleagă drept spațiu narativ o localitate din Giurgiu, ci una dintr-un județ și mai expresiv și, cum să zic?, „mai actual”: un județ vecin: Teleormanul.

Ioan Groșan

În definitiv, cel mai important lucru în Pista de popice este ca aceste povești, imagini și idei, toate diferite, să poarte un dialog.

Denis Dinulescu