„Pe 8 aprilie 1967, la împlinirea vîrstei de 56 de ani, Emil Cioran îşi nota în jurnal următoarele: «În tot ce am scris, nu i-am adus sexualităţii omagiul pe care îl merită». Întîmplător sau nu, era în plină epocă a «revoluţiei sexuale» declanşate de tinerii din mişcarea hippie. Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influenţează (şi sunt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punctul de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punctul de vedere al Naturii. Compunînd această lucrare, nu am plecat de la o teză prestabilită şi nici de la un plan premeditat. Ea s-a alcătuit cumva organic. Am scris această carte în aceeaşi măsură în care ea m-a scris pe mine. Poate aşa se explică relativa eterogenitate stilistică a volumului, cu treceri uneori spontane de la rigoarea academică la exprimarea eseistică, cu grad mai mare de libertate.” (Andrei Oişteanu)