Mă gândesc la un articol despre Hogaș. Teribil mă chinuiește Hogaș. E așa de curios că a murit! Lipsește așa de mult! Parcă aș vrea să-i mai spun ceva – și nu se mai poate! Niciodată n-am simțit ceva la fel despre un mort. Probabil pentru că avea atâta viață, era însăși viața. Și era și Moldova, și trecutul, și munții și mânăstirile – care nici ele nu mai sunt. A murit simbolic!”

Garabet Ibrăileanu către George Topârceanu, 1918

Fragment:
Pe Calistrat Hogaş şi Alexandru Vlahuţă, ca şi pe Mihail Sadoveanu de altfel, îi învăţam la şcoală, în anii ’80, ca „maeştri ai descrierilor de natură”. Mă plictiseau de moarte. Nu ni se spunea mai nimic despre viaţa lor, despre contextul în care şi‑au scris opera, despre istoria la care participaseră. Constrângerile ideologice speci­fice comunismului ceauşist târziu impuneau studierea de texte uscate, presate între cartoanele comentariilor verbioase şi banale. Autorii şi opera lor erau astfel ste­rilizaţi, reduşi la o esenţă scolastică, la pretext de ana­lize stilistico‑gramaticale, analize care îşi au locul lor în orice sistem de educaţie onorabil, dar care, de unele singure, nu ne puteau ajuta să ne întâlnim cu personali­tatea autorului. Anii de şcoală au fost astfel ani de lun­gă absenţă a autorului. „În absenţa stăpânilor”, vorba lui Nicolae Breban, nu dădeam ochii decât cu vicarii lor, ai scriitorilor, cu ţârcovnicia comentariilor şi citatelor critice vag‑definitive de genul „omul deplin al culturii române”, „cântăreţul plaiurilor…”, „important nu e ce spune, ci cum spune…”, şi aşa mai departe.

În cazul lui Hogaş, important părea a fi „homeris­mul”. În mod ciudat însă, homerismul cu pricina era ilus­trat la nivel de manual şi verificat la nivel de examene (treapta I), de scena cu musca intrând în nările Pisicuţei, iapa lui Hogaş din În munţii Neamţului. Sigur, acum, la maturitate, nu pot să nu sesizez înrudirea dintre fornă­ielile Pisicuţei lui Hogaş în lupta ei cu musca din munţii Neamţului şi măcăielile furioase ale lui Donald Duck în încleştarea lui cu albinuţa Spike. Dar „pe vremea mea” nu ni se dădeau prea multe desene animate la televizor. Aşa că nu aveam aceste repere ale maturităţii, ci pe cele ale unei copilării petrecute citind. Prin urmare, musca nemţeană exploratoare de nostrile cabaline mi se părea că nu are altă legătură cu homerismul decât, poate, cu cel apocrif‑parodic din Batrahomiomahia, pe care o citi­sem în traducerea lui Ion Acsan publicată în BPT.

În orice caz, atunci, ca şi acum, mi se părea că, pen­tru a înţelege şi gusta opera lui Hogaş, trebuie mai întâi să găsesc răspuns la întrebarea: – De ce a scris Hogaş ciclul Pe drumuri de munte? Exegeţii lui Hogaş pe care i‑am citit (G. Ibrăileanu, Vl. Streinu, G. Călinescu, Octav Botez, Pompiliu Constantinescu, E. Lovinescu, T. Vianu, C. Ciopraga) nu mi‑au dezlegat acest mister. Totul, în această zonă, pare a se fi cantonat într‑o altă bătălie a şoarecilor cu broaştele pe tema „primitivismului” (în opera lui Hogaş „se sbate o vervă umoristică sănătoasă şi primitivă”, găsea Pompiliu Constantinescu) sau a „li­vrescului” lui Hogaş. Alături de Creangă şi Sadoveanu, Hogaş a trecut şi el, în ierarhiile criticii, de la statutul de povestitor primitiv la cel de om căruia i se recunosc îmbi­bări culturale autodidacte. În Arta prozatorilor români, Vianu îl circumscrie pe Hogaş drept un „Creangă trecut prin cultură. Desigur, acest „Creangă” nu e „iniţiatul” lui Vasile Lovinescu, după cum nici Sadoveanu nu e „ini­ţiatul” lui Alexandru Paleologu. Având în vedere că şi Hogaş a fost, în tinereţea lui nemţeană, francmason, aş­tept o interpretare farmazonică a operei lui în care dru­meţia montană să fie, de fapt, un urcuş fulcanellian de la nigredo la rubedo. Nu e Hogaş mereu pe drumuri, ca Hermes? Nu descrie el, deci, un proces de transmutaţie a mămăligii cu mujdei (materie joasă chiar şi din punct de vedere olfactiv) în contemplaţie de săhastru sadove­nian? În capitolul „Singur”, din În Munţii Neamţului, nu e Hogaş un înţelept Kesarion Breb‑ian care se scaldă în ochiul de lumină al purităţii montane? Toţi marii moldo­veni au fost supuşi acestor tipuri de lectură reducţionis­tă pe linie ţărănist‑esoterică.

După cum notează Grigore Smeu, ideea „primiti­vismului” ţăranilor a fost ocrotită şi nutrită de osmo­tica idee a pitorescului şi idilismului lumii ţărăneşti.

Supravieţuind doar ca imagine recreativă sau ca formă de exotism domestic, lumea satului şi‑a pierdut teme­iurile, rosturile, adică raţiunea, „talpa” ontologică şi deci valoarea. „Pitorescul” a fost doar un nume de cod al „primitivismului”. Dacă s‑ar putea face într‑adevăr această echivalare, atunci între România „pitorească” a lui Vlahuţă şi România „primitivă” a lui Hogaş nu ar exista vreo deosebire; dar ea există, şi asta pentru că Hogaş şi lumea lui nu sunt „primitivi”.

Petre V. Haneş nota că acolo unde Ion Ghica a scris mai mult despre alţii, Ion Creangă a scris mai ales despre el însuşi. Fără a putea pretinde, precum Ghica, că amin­tirile lui vor putea fi considerate de posteritate izvor is­toriografic, Creangă s‑a preocupat de supravieţuirea lor artistică prin stil. Arta literară se naşte aşadar ca artă a omului neînsemnat, care nu poate supravieţui prin eli­tele pe care le reprezintă politic, ci prin lumea pe care o reprezintă artistic. Ca atare, arta omului neînsemnat se va naşte în marginea lucrurilor neînsemnate, a fur­tului de cireşe sau a înfulecatului de mămăligă cu muj­dei. Fapt confirmat şi de observaţiile lui Haneş, conform căruia Ghica vine cu „o mai mare cantitate de fapte, cu dovezi de o cultură superioară şi de o experienţă bogată, cu mai multă eleganţă”, în vreme ce Creangă povesteşte „cele mai mărunte fapte ale vieţii, căutând intenţionat şi reuşind să redea simplitatea”.

Ion Negoiţescu intuieşte foarte bine natura saturat romantică a scrisului „descriptiv” al lui Hogaş, ale că­rui tablouri de natură sunt, de fapt, mai puţin clasic‑de­scriptive, plastic‑mimetice, şi mai degrabă saturare de tip fin‑de‑siècle cu senzaţii şi culori transformate în pei­saj interior. În ciuda robusteţii culinare, atât de prizate de toţi criticii lui Hogaş, sensibilitatea sa e mai degrabă una cioraniană, o suceală paradoxală de tip De Quincey sau Poe, şi pe cât de poporene îi sunt personajele, pe atât de rafinat‑decadente îi pot deveni peisajele sau stările de spirit sau veghe, întrezărite la limitele conştiinţei. Negoiţescu scrie despre wagnerianismul şi sensibilită­ţile „cvasioculte” ale lui Hogaş şi nu cred că greşeşte. Mi se pare chiar foarte inspirat atunci când apreciază că gigantismul lui Hogaş nu vine de primitivism, din rusticitatea simţurilor, ci tocmai din rafinamentul lor, nu e un primitivism grotesc‑grobian, de expiraţie vântoasă rabelaisian‑münchausiană, ci de inspiraţie vastă, de absorbţie a lumii într‑un sistem de nervuri interioare extrem de ramificat şi de fin. Modul în care îl citeşte Negoiţescu pe Hogaş îmi aminteşte de Bucura Dumbravă, autoare de romane istorice (Pandurul şi Haiducul) foarte populare în rândul naţionaliştilor ro­mâni interbelici şi al exilului legionar postbelic, şi al­pinistă pasionată. Scriitoarea afirmă că singurul lucru care o interesează pe munte e pura experienţă esteti­că, pe care o putea regăsi cu aceeaşi intensitate într‑o privelişte sau în lipsa unei privelişti. Dar estetismul ei nu e decât o formă mascată de spiritualism, experienţa estetică nu e decât un marcaj al ascensiunii spirituale, al urcuşului spre experienţa mistică, recuperarea lumii naturale ca lume supranaturală, a lumii dinafară nu doar ca lume dinăuntru, ci mai ales ca swedenborgiană lume de dincolo.

O foarte reuşită încercare de a depăşi dezbaterea în jurul „primitivismului/homerismului” lui Hogaş mi se pare cartea Dianei Ivan, Calistrat Hogaş. Memorie culturală şi configuraţie stilistică (Timişoara: Hestia, 2006), în care autoarea ne debarasează cu vervă de pon­cifele „homerismului” sau „primitivismului” hogaşian. Dar acolo unde Ivan face o strălucită pledoarie pentru rafinamentul stilistic şi deci maturitatea scriitoricească a unui Hogaş, care nu poate fi deloc redus la paradigma condescendentă – fie ea şi „homerică” – a „primitivis­mului”, apropierea mea de Hogaş s‑a operat cu ajutorul căutării răspunsului la întrebarea de mai sus. Scopul cărţii e, pentru mine, şi motorul ei. Entelehia. „De ce a scris Hogaş Pe drumuri de munte?” poate fi o întrebare la fel de chinuitoare ca şi D.D. Pătrăşcăniana „Cine l‑a învins pe Napoleon la Waterloo?”. Cum cărţile exegeţilor nu îmi spun(eau) mai nimic în această privinţă, m‑am concentrat pe textul lui Hogaş care, cu dibăcie demnă de eroii lui Edgar Allan Poe, şi‑a ascuns răspunsul în văzul tuturor, în chiar primul paragraf al cărţii Amintiri dintr‑o călătorie: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la înde­mână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioa­rele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân’ la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.”

Cu alte cuvinte, Calistrat Hogaş a scris Amintiri dintr‑o călătorie ca desărvârşire a unui exerciţiu de li­bertate, a unui exerciţiu de libertate la scară umană. Într‑o lume românească pe cale de modernizare forţa­tă, într‑o lume în care omul începea să dispară sub ex­tensiile‑proteză (im)puse la îndemâna lui de industrie, Calistrat Hogaş porneşte la drum pentru a verifica dacă libertatea de tip vechi, libertatea omului în natură, mai e posibilă, dacă nu cumva protezele şi constrângerile statului şi ale industriei au abolit‑o cu totul. În acest sens, libertatea medievală a lui Hogaş e şi o libertate ro­mânească, o libertate „verde”, drumurile sale de munte fiind drumurile din ce în ce mai puţin umblate ale unei libertăţi de altitudine, ale unei libertăţi care cerea un anumit bagaj de cunoştinţe, o ştiinţă ţărănească – a lo­curilor, oamenilor, plantelor, animalelor, a cerurilor me­teorologice şi pământurilor monastice – a lumii. A unei lumi pe care drumeţia te ajută să o înţelegi, să o vezi cu adevărat, îndată ce ai părăsit cheiul mâlos al sedenta­rismului citadin.