Dacă îmi spuneÅ£i că nu vă mai atrag basmele care v-au încântat copilăria, nu vă cred! Dar dacă, totuÅŸi, aÅŸa este, înseamnă că aÅ£i ucis copilul din voi. Copilul, cel care ne-a păstrat, oricât de vârstnici am fi, râsul, plânsul, amintirea, creaÅ£ia, ura ÅŸi, mai ales, iubirea! Iubirea pentru cel de lângă noi, ca È™i pentru cel pe care dorim să-l avem lângă noi! Iubirea pentru copiii pe care i-am adus pe lume È™i, mai ales, pe copiii acestora, de care avem mai mult timp să ne ocupăm. Iubirea pentru prieteni, pentru arte, pentru cărÈ›i, pentru călătorii, pentru un pahar de vin roÈ™u vechi.

Cartea aceasta e un basm, în care iubirea este eroul principal. Un erou pe care geniile de la Silicon Valley vor să-l desfiinÅ£eze ÅŸi să-l înlocuiască cu ultima creaÅ£ie a inteligenÅ£ei artificiale, adică a surogatului, lipsit de sentimente ÅŸi de credinÅ£e. Cartea aceasta e una din încercările care au ca obiectiv salvarea îndrăgostiÅ£ilor, pentru care iubirea este mai importantă decât orice pe lume, ÅŸi pentru care apariÅ£ia roboÅ£ilor care să înlocuiască cuplul bărbat-femeie este inutilă, nedorită, inacceptabilă. În concluzie, vă invit să citiÅ£i basmul din această carte ÅŸi să vă trăiÅ£i, alături de îndrăgostiÅ£ii lui, iubirea voastră.

Fragment:

– Alo! Mă numesc Christian Thomas ÅŸi am văzut că m aÅ£i căutat la telefon!
Pauză, după care:
– Ascultă,vulpe bătrână! Te am sunat acum ÅŸapte luni, ca să te felicit de Anul Nou. Åži tu mă suni abia acum?

Altă pauză, dar de data asta din partea mea.

– Paul?… Paul Simionescu?… PiticuÅ£u?
– Chiar el. Văd că Å£i mai funcÅ£ionează creierul mic… că ăla mare, mai bine nu vorbim! Å¢i am pus o întrebare, dacă ai observat!
– Da. Te sun abia acum, pentru că abia acum am văzut.
– Când ai ajuns acasă?
– Exact.
– Dar pe unde ai umblat timp de ÅŸase luni?
– Acolo unde lucrez.
– Åži unde lucrezi, dacă nu sunt prea indiscret?
– În Africa.
– Africa e mare, dacă mi aduc aminte bine.
– În Coasta de FildeÅŸ, dacă ai auzit de ea!
– Mai este fildeÅŸ pe acolo?
– Da. Din import. Ca în majoritatea ţărilor africane, elefantul a rămas un dinozaur, uitat de sute de ani.
– Din cauza vânatului?… A climei?…
– Din cauza pădurilor… adică a fostelor păduri. Dacă mai Å£ii minte, elefantul este un produs al pădurilor, păduri care nu mai există în Å£ara asta decât ca plantaÅ£ii de cacao, cafea, cauciuc natural, bumbac ÅŸi multe altele. În care elefantul nu mai are loc.

– Interesant. Åži junglele prin care se plimba Tarzan, urlând ÅŸi sărind din copac în copac?
– Adresează te fabricanÅ£ilor de mobilă din Suedia, Italia, FranÅ£a ÅŸi de mai ÅŸtiu eu unde.

Încă o pauză.

– Åži ce faci tu în Coasta de FildeÅŸ, dacă nu sunt indiscret?
– EÅŸti, ca de obicei! Dar îÅ£i răspund, fiindcă eu sunt cu educaÅ£iune. Lucrez pentru NaÅ£iunile Unite.
– ConÅ£opist, vânzător de iluzii?
– Exact.
– Åži ce vinzi?
– De toate. Åži tot ce ÅŸtie să facă ONU.
– Coordonezi toate astea?
– Cam aÅŸa ceva.
– Cum se zice? Rep… Ah, parcă „rep. rez.”, nu?
– Bravo… Reprezentant rezident.
– Adică ÅŸeful celor care reprezintă organizaÅ£iile NaÅ£iunilor Unite: ăia cu sănătatea, cu agricultura, cu industria, cu educaÅ£ia ÅŸi cu atâtea altele?
– Chiar aÅŸa.
– Bine plătit?
– Nu mă plâng… Åži tu? După numărul de telefon, parcă ai fi prin Canada?
– La Toronto.
– Ca?
– Ca medic. La clinica universitară, unde sunt ÅŸi profesor.
– Bine plătit?
– Ca ÅŸi tine.
– Spune mi, Paulică, de unde ai căpătat tu numărul meu de telefon?
– De la Dumitrache.
– „Căcărează”?
– El. L am întâlnit la BucureÅŸti, acum un an. De unde avea el numărul tău de telefon nu mi a spus?
– Eu i l am dat, tot la BucureÅŸti, când ne am întâlnit la „FetiÅ£a”, colegul nostru Pamfil. Dar nu m a sunat niciodată.
– Cum tu erai pe undeva prin Africa, era normal.
– Oricum, „Căcărează” nu era colegul care mi lipsea.
– Adevărat. Era reclamagiu… ca turnătorii de pe timpul lui CeauÅŸescu.
– Nu m a interesat. Trecutul a rămas trecut. Nu l mai poÅ£i schimba. Prefer să privesc în viitor.
– TotuÅŸi, e trecutul nostru.
– Al naÅ£iunii. NaÅ£iunea copilăriei noastre.
– Să ÅŸtii că nu s a schimbat prea mult. Eu mă duceam mai des, la părinÅ£ii mei… Dar de când s au prăpădit, anul trecut, nu mai am nici o tragere de inimă.

În pauza următoare, voiam să i mulÅ£umesc pentru telefon ÅŸi să i caut pe ceilalÅ£i care mă sunaseră. Dar Paulică al meu a continuat:

– Spune, CreÅŸtine, ce program ai tu pentru vacanÅ£a pe care am înÅ£eles că ai început o?
– Mi am închiriat o maÅŸină ÅŸi am de gând să revăd locurile care m au atras în FranÅ£a, în ElveÅ£ia ÅŸi în Italia… ÅŸi nu mai ÅŸtiu pe unde mă vor duce dorinÅ£ele.
– Cu soÅ£ia?
– Ea s a stins acum cinci ani, de ciroză hepatică.
– Ah, condoleanÅ£e!
– MulÅ£umesc.
– Åži de atunci?
– Singur. Åži tu?
– A mea nu vrea să facă ciroză hepatică!
– Cu toate eforturile tale, ca medic?
– Åži ea este medic, aÅŸa că ÅŸtie cum să se apere. Åži se mai apără ÅŸi în spatele celor doi îngeraÅŸi pe care mi i a făcut cadou.
– Felicitări!
– MulÅ£umesc. Tu nu ai?
– Nu.
– Ascultă, CreÅŸtine, tu Å£ii să revezi locurile pe care le cunoÅŸti, de când ai plecat, în ’91. Nu vrei să cunoÅŸti ÅŸi altele?
– De pildă?
– De pildă, Canada.
– Unde i asta?
– Pe undeva pe lângă Polul Nord. Dar acum este vară ÅŸi zăpada nu a coborât din munÅ£i.
– AveÅ£i ÅŸi munÅ£i?
– Avem de toate. Chiar ÅŸi mare, mai încolo.
– Mersi, la Abidjan am marea la un pas.
– Care mare?
– Mă rog, oceanul… cel Atlantic, dacă mai Å£ii minte.
– Åži noi îl avem… ca ÅŸi pe celălalt, zis Pacific. Deci, te aÅŸteptăm cu drag la Toronto, eu ÅŸi Margot.
– Ca celebra regină a FranÅ£ei?
– Ca ea, dar mai cuminte… Ca ÅŸi Jimmy ÅŸi Peter.
– Copiii?
– Ei. ÎÅ£i plac copiii?
– Îi adoram.
– Dacă vii ÅŸi i cunoÅŸti pe ai mei, n ai să i mai adori…
– Mă tentezi!
– Azi este miercuri. Te aÅŸtept vineri la aeroport.
– EÅŸti…
– Åžtiu. Te aÅŸtept la ora 16.20. Ca să mă recunoÅŸti, am să Å£in un trandafir galben în mână.
– Te ai Å£icnit ÅŸi…

Dar nu l am mai auzit, pentru că mi a trântit telefonul în nas. Să l mai sun o dată? Inutil, nu va răspunde!