După viaţa și libertatea persoanei, proprietatea constituie unul dintre drepturile cele mai de preț ale omului. În vederea îndreptării sau, cel puţin, a atenuării abuzurilor regimului juridic al vremurilor, a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Neclaritatea unor dispoziţii ale legii, neconformitatea prevederilor Normelor metodologice de aplicare a acesteia cu legea în sine, ca act juridic cu forţă superioară, practicile administrative diferite la nivelul ţării, lentoarea în soluţionarea notificărilor ori interpretarea excesiv de rigidă a unor norme au determinat sesizarea instanţelor de judecată cu diferite cereri legate de aplicarea acestei legi, respectiv condamnarea României de instanţa europeană.

Pornind de la o lucrare anterioară realizată în materie, am încercat o analiză teoretică şi practică a problematicii, a aspectelor controversate, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Dată fiind paleta largă de situaţii juridice, soluţiile practice sunt vaste, însă teoreticienii şi practicienii dreptului, cărora li se adresează lucrarea, pot contribui într-un mod remarcabil la
stabilirea unei abordări legale, echitabile, juste, a modului de restabilire a unei nedreptăţi a cărei victimă a fost proprietarul de bună-credinţă, ştiut fiind faptul că timpul îndelungat scurs între data formulării cererii de restituire şi restituirea efectivă poate transforma justiţia într-o injustiţie.