Jonathan Toomey este cel mai bun cioplitor în lemn din vale. Dar este întotdeauna posac și morocănos. Zâmbește rareori și nu râde niciodată. Nimeni nu știe că o batistă de dantelă, o păturică albă de copil și o schiță în cărbune a unei femei care ține în brațe un prunc nou-născut zac părăsite într-un sertar pe care Jonathan Toomey nu-l mai deschide deloc. Dar într-o zi de început de iarnă, văduva McDowell împreună cu băiețelul ei, Thomas, îi bat la ușă cu o rugăminte pe care numai el le-o poate îndeplini.

După o bună bucată de vreme, Thomas își drese glasul și șopti:
— Domnule Toomey, vă rog, pot să vă întreb ceva?
Cioplitorul în lemn îl privi pe Thomas pe sub sprâncene, ridică din umeri și mormăi. Thomas se gândi că asta trebuie să însemne "da" și continuă:
— Asta, la care ciopliți acum, e oaia mea?
Cioplitorul în lemn încuviință din cap mormăind din nou. După încă o bucată bună de vreme, Thomas șopti:
— Domnule Toomey, iertați-mă, dar nu ciopliți bine oaia mea.
Țăcănitul andrelelor văduvei McDowell încetă. Dalta lui Jonathan Toomey se opri din cioplit. Dar Thomas continuă să vorbească:
— E o oaie foarte frumoasă, drăgălașă și creață, dar pe oaia mea se vedea că-i fericită.
— Mofturi, i-o-ntoarse domnul Toomey. Oaia-i oaie. Oile n-au cum să arate fericite.
— Ba ale mele așa arătau, îl contrazise Thomas. Știau că sunt cu pruncul Iisus și asta le făcea fericite.

(Traducere: Florin Bican)