Mihai Giugariu are de câteva decenii locul lui nobil în literatura română.

Scrie romane şi nuvele aparent realist şi mereu atent la claritatea expunerii, de parc㠖 să nu uităm că a fost jurist de seamă al ţării ! – ar ţine să evite aproximaţiile sau confuziile care ar risca să-l ducă, dintr-o simplă neglijenţă, în tribunal. Efectul e dublu : pe de-o parte, pe sub limpezimea intrigilor şi personajelor extraordinar de raţionale se insinuează suflul hazardului, al visului, al unui soi dealtcevacare îşi bate joc subţire de categoriile raţiunii ; pe de altă parte, stilistica ascultă de un bogat fond cultural, de fineţe lexicală şi de ritm, ba chiar şi de eufonii minore, rotunjind până la urmă un text calofil.
De această dată, apropiindu-se de 90 de ani, Mihai Giugariu a scris, cuPsalmii călătorilor, un poem în proză tocmai pe tema acelui suflu care precede raţiunii şi tocmai cu maximă calofilie demonstrată. Un poem desprecrezca unic rost al existenţei – orice om, invariabil depozitar al unei misiuni, rătăceşte prin lume doar împins de dorul de a şi-o îndeplini. Un poem care se încolăceşte în cercuri reînnoite, caBoleroullui Ravel, dar care se compune obsesional din observaţii vizuale şi auditive, ca şi cum percepţia ar fi cea care domină totul, în timp ce elanurile, motivaţiile, judecăţile, timpul, voinţa grupurilor omeneşti ar fi condamnate să rămână cel puţin obscure, dacă nu chiar derizorii.
Un bărbat, o femeie şi un măgar animă acest poem în proză, parcurgând pământul – un alt nume pentru durata vieţii – într-o cadenţă amplă, simfonică, amintind la tot pasul imnurile biblice şi metaforele literaturii picareşti. Mihai Giugariu, „de toţi acceptatul” autor de volume realiste, pare să fi închegat abia aici „reala” sa parabolă.

Adina Kenereş

Mihai Giugariu(născut în 1929 la Chişinău) a urmat Colegiul Naţional « N. Filipescu », apoi Facultatea de Drept din Bucureşti (1946-1950), la care s-a adăugat o specializare în drept comparat la Strasbourg. A lucrat decenii de-a rândul mai ales în magistratură (judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Curtea de Conturi), a fost avocat şi consilier juridic, dar şi vicepreşedinte al Fundaţiei Culturale Române.După debutul din revistaLuceafărulîn 1965, a publicat romane, nuvele şi eseuri :Fata şi bătrânul, nuvele, Editura pentru Literatură, 1968 ;Condotierul, roman, Cartea Româneasc, 1970 ;Iubiri rele, nuvele, Cartea Românească, 1973 ;Magdalena, roman, Eminescu, 1975 ;O vacanţă atât de lungă, roman, Eminescu, 1978 ;Mărul lui Paris, eseuri, Eminescu, 1980 ;Mesagerul, roman, Eminescu, 1983 ;Nepoţii lui Anton Pann, eseuri, Cartea Românească, 1986 ;Cină cu langustine, povestiri iberice, Cartea Românească, 1987 ;Destine, roman, Cartea Românească, 1990 (premiul « Ion Creangă » al Academiei Române), reeditat de Vremea, 2003 ;Barcă pentru paradis, roman, Compania, 2005 ;Văzut de sus, roman, Vremea, 2008 ;Spre seară, roman, Vremea, 2010 ; Călăuza, roman, Vremea, 2012 ;Avatar, roman, Vremea, 2013 ;Metamorphosis, roman-eseu, Vremea, 2015.

« Oamenii sunt grăbiţi. Acesta este dictonul-lozincă, adevărul […] despre factorul timp în relaţia dintre om şi mediu. Cititorul frunzăreşte cartea între două feluri de mâncare, în tramvai, pe scara rulantă. Citeşte din ce în ce mai puţin la masa de lucru. Lectura a devenit o activitate complementară, în sensul cel mai desăvârşit cu putinţă. Cititorul are sentimentul că, citind, pur şi simplu cheltuieşte timp. O cheltuială cu caracter aleatoriu, pentru că nu ştie încă de la început dacă îi va profita sau nu. De aceea, când îşi asumă riscul unei lecturi, pretinde să fie repede convins. Între el şi scriitor pare, uneori, să se poarte un dialog nerostit, amintind de intransigenţa personajului foarte ocupat care, surprins de stăruinţa celui ce vrea să obţină ceva de la el, îl somează :

„Arată-mi ce ştii. Ai zece minute pentru asta !“ Unii se supun. Se supun chiar mai înainte de a fi somaţi. O adaptare totală, necondiţionată, ca într-o operaţie de marketing în care se onorează o cerere, reprezentativă pentru un anumit model de consumator. Desigur, s-ar putea obiecta, pentru această ipoteză, că nu ne aflăm în faţa unui scriitor, ci a unui producător de literatură. »
Mihai Giugariu – « Într-o staţie de taximetre »,Mărul lui Paris. Eseuri

Editura Eminescu, Bucureşti, 1980