Cuviosul Antim a aparținut ultimei generații de sfinți nevoitori athoniți, adunând în persoana sa strictețea nevoinței, statornicia în predania monahală și păstrarea neschimbată a rânduielii bisericești. Mari bărbați ai Bisericii, precum Cuvioșii Paisie Aghioritul și Efrem Katounakiotul, l-au numit „duhovnicul pustiei” și „învățătorul cel înțelept”.
Prin nevoința lui cea mai presus de fire, de peste șaizeci de ani, Bătrânul Antim a primit multe haruri ale Duhului Sfânt. Astfel, a ajuns să se deosebească prin smerenie, prin blândețe, prin iubirea lui nemărginită, prin îndelunga răbdare și prin milostivire față de toți.
Era feciorelnic, cu dreaptă-socotință, iubitor de străini, Părinte adevărat, care se deșerta pe sine ca să umple sufletele celorlalți. Ceea ce îl caracteriza mai cu seamă pe Bătrânul Antim era inima lui rugătoare. Avea darul străvederii și al dreptei-povățuiri, iar cu rugăciunea sa făcătoare de minuni îi ajuta pe oameni să-și conștientizeze problemele și, apoi, îi sfătuia cum să le depășească. Primise de la Dumnezeu și darul tămăduirii duhovnicești, adică puterea de a le reda oamenilor sănătatea sufletească și, câteodată, și pe cea trupească. În discuțiile cu Bătrânul Antim, ceea ce îi mișca cel mai mult pe oameni era libertatea pe care le-o lăsa. Era cu adevărat o întruchipare vie a Ortodoxiei. Niciodată nu a obligat pe cineva să facă vreun lucru, silindu-i astfel libertatea. Bătrânul se îndumnezeise, de aceea, de multe ori, cuvintele lui pline de duh schimbau din adânc sufletele care căutau mântuirea.