În Trecut şi viitor, Istrati - a cărui identitate profundă este, ne sugerează la fiecare pas, aceea de scriitor, a unui scriitor care se inventează, odată cu personajele sale, pe sine - se autoportretizează prezentându-şi, de fapt, opera: pe aceea pe care a scris-o deja şi pe aceea pe care ar vrea să o scrie, face un bilanţ provizoriu şi schiţează planuri de viitor. Şi-a propus, între altele, să aprofundeze „problema socială”, preocupat de felul cum „sentimentele personagiilor se împiedică de organizaţia economică de azi şi se răzvrătesc”. O serie întreagă de nedreptăţiţi şi de oprimaţi sunt invocaţi ca „tovarăşi” în lupta cu o „lume mânată de egoism” şi minată de ignoranţă: de la propria-i mamă, spălătoreasa care „a spălat murdăria altora timp de patruzeci de ani, cu speranţa să mă vadă «om cu căpătâi»” până la „făptura înveşmântată de revoltă sinceră a lui Ştefan Gheorghiu” sau până la Mihail Kazanski, Samoilă Petrov şi alţi „eroi răsărind din negura unor vremuri neuitate şi întruchipându-se în personagii de roman trăit”, plus „o întreagă legiune străină de oameni fără căpătâi şi fără nume”. Viitorul şi trecutul sunt, însă, „a filei două feţe”, astfel că, după ce şi-a trecut în revistă, ca pe o divizie de luptă, personajele, tot atâtea „chipuri (...) din viaţa mea de ieri”, autorul avertizează: „Tot ele îmi vor umple şi literatura pe care voi scri-o, tot cu ele voi trăi şi de azi înainte”.

Bianca L. CERNAT