În cele spuse mai sus am şi indicat deosebitele direcţii în care se arată inrâurirea săsească asupra culturii româneşti. Putem trece acum la caracterizarea ideii mai de aproape.

Poporul românesc este şi până astăzi un popor de ţărani. Oraşele, în propria sa ţară, nu şi le-a cucerit încă economiceşte. Dar, când domnii Moldovei şi Ţării Româneşti acordară, toate drepturile politice oraşelor din ţările lor — adică în veacul al XV-lea, ei găsiră încă urme limpezi şi însemnate ale spiritului german de care erau insufleţiţi întemeietorii saşi, a căror influenţă se întinsese asupra întregului cuprins dintre Carpaţi şi Siretiu, precum şi asupra întregului ţinut de munte şi deal din Muntenia. Baia din Moldova, mai veche decât domnia moldovenească însăşi, era o creaţie săsească din veacul al XIII-lea, ai cărui colonişti fuseseră ispitiţi pe acest pământ străin prin minele de argint — poate chiar şi de aur -; şi, când un sas calcă în Câmpulungul românesc, aşezat aşa de aproape de Braşov, şi pe care inintaşii săi îl numeau Langenaue, să caute cu pietate în biserica catolică mai nouă, ai cărei credincioşi de obârşie germană existau încă pe la 1690, locul de îngropare al acelui Comes Laurentius, al contelui orăşenesc sas Lorenz, care a murit cu câţiva ani înainte de 1300, cu câţiva ani, deci, înainte de întemeierea „Domniei a toată Ţara Românească”, numită de obicei: a Valahiei sau a Munteniei.

N. IORGA