Totul a început cu portretul gravat pe frontispiciul volumului Qui je fus (Cel care am fost), primul său text publicat la NRF. Michaux îl taie cu o cruce și un nu mânios. Suntem în 1927. Michaux are douăzeci și opt de ani. Se va lăsa totuși fotografiat de câțiva fotografi de renume (Claude Cahun, Brassaï, Gisèle Freund, Karl Flinker, Henri Cartier-Bresson…). Dar nu va suporta să se recunoască pe acele clișee în alb și negru, unde pozează în costum la patru ace, încât va interzice categoric difuzarea lor. Deja în 1934, scriindu-i lui Paulhan, lua în zeflemea cererile de fotografii: „E ceva nemaipomenit, mania asta a fotografiilor. Tocmai de aceea am scris, ca lumea să se poată lipsi de o fotografie de-a mea. M-am arătat îndeajuns! Ei bine, ce le-o mai fi trebuind și ăstora? O să-mi fac cât de curând o radioscopie a plămânilor, căci acolo înăuntru treaba nu merge grozav. O să i-o trimit (sic) cu o imagine mărită a buricului meu.” Sau lui Bréchon în 1958: „Nu va fi nici o fotografie de-a mea, nici singur, nici în grup[...] Cărțile mele dezvăluie o viață interioară. De când mă știu, sunt împotriva aspectului exterior, împotriva fotografiilor denumite pe drept cuvânt pelicule, pentru că iau pelicula tuturor lucrurilor [...]”