Cartea – în substanţa ei – este un provocatoare, care – cu siguranţă – va suscita comentarii la nivelurile cele mai înalte ale divanelor acestei nefericite ţări şi va provoca mânia proletară a multor ciocoi de ieri şi de azi, dintre cei pe care Emil Bărbulescu îi vizează fără menajamente.

Este o carte care derivă dintr-o materie de reprezentare specială a calificării pe care viaţa i-a dat-o fostului ofiţer de miliţie, Emil Bărbulescu, nimeni altul decât nepotul de soră al lui Nicolae Ceauşescu. Poate că şi din această cauză respectiva carte debutează ostăşeşte cu definiţia jurământului militar care „nu poate fi selectiv, deoarece ONOAREA NU POATE FI SELECTIVĂ!” „Noi cei care am trădat” este o carte care generează întrebări. Cu referire la ceea ce am fost, la ceea ce suntem şi la ceea ce am putea să fim.

Este firesc ca Emil Bărbulescu să aibă o părere proastă despre Ion Iliescu, calificându-l ex-abrupto: „D-l Ion Iliescu a intrat în comă profundă în ziua de 22 decembrie 1989, atunci când, dimpreună cu oamenii domniei-sale, a lansat diversiunea «securişti-terorişti» şi a decedat în 13-15 iunie 1990, în Piaţa Universităţii. Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-l ierte!” Emil merge şi mai departe arătând mâinile pline de sânge ale generalului Iulian Vlad, cel care a declarat fariseic, la un moment dat: „Tezaurul cel mai de preţ pe care-l avem noi românii este tovarăşul Nicolae Ceauşescu, pe care, la nevoie, trebuie să-l apărăm cu propriile noastre vieţi”. Având însă trădarea în sânge, acest general nu s-a sfiit să-i propună generalului Milea ca să trădeze, la rându-i, pe Ceauşescu, lucru pe care Milea nu l-a făcut, rămânând – în ochii lui Emil Bărbulescu – un adevărat militar. Nici petele de pe uniforma generalului Nicolae Militaru nu sunt uitate, nici ingratitudinea, fariseismul şi comportamentul grobian ale lui Sergiu Nicolaescu nu sunt iertate de nepotul lui Ceauşescu.

Este memorabilă următoarea fază: „Dacă ar fi trăit Râmaru, ar fi acum invitat de onoare, alături de Sergiu Nicolaescu, pe la mai toate televiziunile. În cadrul unor emisiuni, în care s-ar demonstra că femeile omorâte de Râmaru îşi meritau soarta, ele nefiind altceva decât mamele teroriştilor care au împuşcat imaginea din oglindă a marelui regizor-actor-cascador şi, după 1989, singur spectator al filmelor sale”.

„Se găseşte în această ţară un singur istoric, unul singur care să dorească să spună adevărul?”, se întreabă retoric Emil Bărbulescu. El criticând-o năprasnic pe Nadia Comăneci, desfiinţându-l apoi, fără nicio tresărire, pe Regele Mihai I, aducând – de-a valma – mărturii privind intervenţia agenţilor KGB, GRU, ai trupelor maghiare şi ai diversioniştilor iugoslavi, în Revoluţia din Decembrie, plângând soarta poporului, în timp ce ţara „noastră”, adică a lor, a devenit „ţara noastră”, adică a trădătorilor lui Ceauşescu şi, în final, a trădătorilor poporului român…

Bun cunoscător al istoriei ca şi unchiul său, Emil Bărbulescu face şi o balanţă a raporturilor diplomatice şi geostrategice dintre Est şi Vest, concluzionând că e dificil în aceste vremuri să mai crezi că poporul român ar putea să-şi definească. Într-o geografie a raportului de forţe (NATO ŞI UE) în care se interferează culturi şi ideologii de toate culorile, România rămâne într-o zonă de ruptură carpato-dunăreană, în care existenţa noastră ca stat este disputată şi discutată vehement.

Având un simţ al istoriei dezvoltat, Emil Bărbulescu este conştient că – în aceste momente – nicio putere politică nu este interesată de adevărul din 1989, liderii post-decembrişti acceptând condiţia unui proiect eşuat privind România. Nepotul lui Ceauşescu ne vorbeşte despre manipulările extraordinare la care este supus poporul român şi deplânge geografia industrială a României, ţară care a ajuns o colonie, deşi este singura care şi-a plătit toate datoriile, nemaiprimind niciun ajutor de nicăieri.

Deşi uneori, pe parcursul cărţii, Emil Bărbulescu devine isteric şi subiectiv, cartea sa nu are un ton opulent. Este o carte despre fiinţa naţională, văzută de un fost nomenclaturist din neamul Ceauşeştilor, o carte prin care ni se propune o viziune istorică, politică şi socială, care ne îndeamnă la meditaţie şi la anumite repoziţionări.

O sistematizare cât mai ştiinţifică a avalanşei de informaţii pe care ni le dă Emil, ar putea să facă, din acest volum, o carte importantă pentru istoriografia românească. Deşi nu suntem de acord cu multe dintre tezele pe care ni le propune autorul, noi nu avem dreptul să-l judecăm pe Emil Bărbulescu. Ca fost nomenclaturist PCR, îl va judeca istoria, iar ca scriitor de cărţi politice tot istoria îl va aşeza acolo unde trebuie. Dreptul opiniei publice este să spună unde a greşit Nicolae Ceauşescu şi clanul său (între care şi Emil Bărbulescu), dar să nu uităm şi dreptul nostru, acela de a spune unde nu au greşit Ceauşescu şi acoliţii săi. Asta ne spune Emil Bărbulescu: lucrurile bune pe care le-a făcut mult-iubitul sistem comunist şi lucrurile (ne)bune pe care le-a făcut şi le va face încă democraţia originală, teoretizată de Iliescu şi desăvârşită de Traian Băsescu, lucruri (ne)bune pe care le simţim, al dracului de dureros, pe pielea noastră.

Dragi prieteni, citiţi „Nicolae Ceauşescu a fost unchiul meu” şi „Noi cei care am trădat” şi veţi vedea că Emil şi-a pus sufletul pe masă.

Depinde de noi, dacă ştim să-l preţuim sau, după caz, să-l nesocotim.

Fiindcă, iată ce ne spune spre finalul cărţii nepotul lui Ceauşescu: „În contrar cu principiul biblic «Crede şi nu cerceta», eu vin şi vă rog: «Nu credeţi şi cercetaţi!» Vă rog! Pentru binele acestei ţări. Pentru binele vostru”.

Dumitru Sârghie