Iran-Persia. Două nume ce desemnează o importantă arie geografică de pe harta Terrei. Două nume ce individualizează o străveche vatră de civilizaţie a umanităţii, cu o istorie bogată şi, în acelaşi timp, tulburătoare prin evenimente, fapte şi realizări. Azi una din puterile lumii contemporane, cu aproape 80 de milioane de locuitori, jucând un rol geo-strategic în emergenţă între subcontinentul indian, Orientul Mijlociu şi cu o constantă deschidere înspre bazinul mediteraneano-european. O ţară şi un popor cu o prezenţă activă şi contribuţii remarcabile la gândirea şi dezvoltarea societăţii omeneneşti, o parte de lume complexă, subtilă şi specială tocmai prin moştenirea sa istorică. O ţară şi un popor cu care România, pământul românesc şi locuitorii săi au avut şi au multiple legături, de asemenea, multimilenare.

O ţară şi un popor de care, eu însumi, mă simt strâns apropiat prin firele aparent nevăzute ale cunoaşterii şi înţelegerii profunde ale limbii şi parcursului său istoric, izvoare de reflecţie şi înţelepciune, o lume cu un potenţial excepţional, încă insuficient pus în valoare, ce gravitează între Trecut, Tradiţii şi sfidările globalizante ale Prezentului mileniului trei.

Invitat să aştern câteva idei şi gânduri la deschiderea lucrării unui coleg diplomat, dedicată Iranului şi relaţiilor cu România, am acceptat cu interes să o prefaţez, pornind tocmai de la un vechi proverb persan: Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă culege. Aşa că m-am decis să vorbesc despre acest volum-ghid, presărat cu impresii şi trăiri ale autorului din timpul misiunii îndeplinite timp de aproape jumătate de deceniu, în anii ’60 ai secolului trecut, cu speranţa că cititorii noştri vor fi deopotrivă stimulaţi în descoperirea unei lumi cu care avem atâtea lucruri, valori şi interese de împărtăşit.

Domnul Moşoni, la rândul său îmbogăţit cu ştiinţa limbii poporului iranian, a dorit să ne înfăţişeze într-o sinteză multisecvenţială dinamica unei societăţi şi unei culturi în confruntarea sa cu Timpul, cu cerinţele vieţii moderne şi aspiraţiile sale legitime de progres şi bunăstare. Oameni şi locuri sau locuri şi oameni, prinse în vâltoarea Istoriei, o istorie având rădăcini îndepărtate şi amintiri puternice în conştiinţa generaţiilor. O societate adesea fascinantă şi misterioasă, o societate cu luminile ei – în care strălucesc figurile unor savanţi şi poeţi celebri, precum Hafez, Rûmi, Ibn-Sina (Avicenna) sau Omar Khayam, dar şi cu momente prelungite de slăbiciune şi înfrângeri temporare. O societate cu viziuni şi forme de exprimare particulare, bine definite, cu accente interiorizate de ordin etic, moral şi religios, dar care a dovedit mereu receptivitate la nou şi dialog cu vecinii, cu lumea căreia îi aparţine.
Descoperirea aurului negru persan la sfârşitul secolului al XIX-lea a amplificat interesul şi tendinţele Marilor Puteri şi companii occidentale de control şi exploatare a regiunii, situaţie evidenţiată cu pregnanţă între cele două războaie mondiale, Iranul înregistrând experienţa unei ocupaţii efective între 1941-1945, ceea ce a generat în deceniile următoare un remarcabil efort intern de întărire a independenţei şi suveranităţii naţionale, în paralel cu acţiuni de modernizare economică, apelându-se la resursele extra ordinare de ţiţei (aproape 140 miliarde barili, ce îl situează pe locul al patrulea printre producători) şi gaze naturale (al doilea furnizor mondial după Federaţia Rusă). Să ne amintim, în acest context, de faptul că România a cunoscut o situaţie asemănătoare în prima jumătate a secolului trecut. Dacă contactele între înaintaşii noştri traco-geto-daci cu lumea medo-persană sunt consemnate încă din secolele VIII-VI î.Hr., urme ale lor găsindu-le în toponimie şi forme de cultură spirituală şi materială, intermediate şi de lumea greacă şi elenistică, un prim moment culminant este înregistrat la 514 î.Hr., odată cu expediţia faimoasă a regelui persan Darius I, urmaşul marelui rege ahemenid Cyrus al II-lea, în zona din dreapta Dunării, împotriva geţilor „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot, Istorii, cartea a IV-a, cap. XCIII). Ulterior, în timpul perioadei romane, cultul iranian al zeului „nebiruit” Mythras, divinitate solară adorată de soldaţi, îl întâlnim răspândit în Dobrogea, inclusiv prin intermediul unor neguţători proveniţi din Orient. Ceva mai târziu, în epoca bizantină, dar şi a marelui regat persan al Saffavizilor şi al Samanizilor, când literatura, arta, filosofia şi ştiinţele persane devin elemente componente şi definitorii ale noii civilizaţii islamice, într-o perioadă când referirile în scris sunt relativ rare, cronicarii persani menţionează Ţara Românească şi pe români, populaţie creştină, continuatoare a vechilor geto-daci.
În Evul Mediu dezvoltat, relaţiile româno-iraniene (persane) se amplifică în circumstanţele bătăliilor duse împotriva expansiunii Imperiului Otoman. În conştiinţa populară au rămas vii în amintire raporturile voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare, cu şahul Uzun Hasan, din a doua parte a secolului al XV-lea, diplomaţia celor două state conlucrând la făurirea unei coaliţii internaţionale antiotomane. La fel, la sfârşitul secolului al XVI-lea, întâlnim Ţările Române şi Persia alături, dornice să-şi apere suveranitatea, într-o coaliţie împotriva Semilunei dominatoare.