"Am desprins din vasta desfășurare de efluvii lirice a poetei gorjene Mariana Popeangă Cornoiu aceste câteva versuri care sintetizează foarte bine crezul ei artistic și existențial, ca o veritabilă profesiune de credință: Aceasta este-a vieții mare artă:/ Să trăiești mereu rănit de dor,/ Ca și când ai fi nemuritor. Sentimentul timpului care trece implacabil (toamna e anotimpul invocat cu precădere) e dominant. Poeta a învățat de mică să trăiască cu moartea-n față. Cel mai adesea acesta e dublat de sentimentul puterii, energetismul poetei rămânând viu, rare fiind momentele de criză, resimțită ca un abandon, ca o tristețe fără leac. În ciuda preferinței pentru metafora rustică, agrestă, și a opțiunii pentru estetica trdiționalistă, poeta este vădit multiplu înzestrată, unele poeme având puternice accente metafizice , sapiențiale, existențiale, sau de-a dreptul vizionare. (...) Iată, așadar, o carte vibrantă, tonică și oarecum paradoxală, căci, inspirată fiind de sentimentul morții, în final se alcătuiește ca o apologie a vieții." (Mircea Petean)