O aserţiune răutăcioasă şi nemeritată la adresa celor care predau cunoştinţe medicale în domenii şi la niveluri diferite spune că „cine ştie medicină o practică, iar cine nu, îi învaţă pe alţii”. În ceea ce mă priveşte, le-am făcut pe amândouă de-a lungul celor 50 de ani de carieră petrecuţi în aceeaşi instituţie de învăţământ, unde am predat disciplina care poate fi numită „abecedarul medicinii clinice” – semiologia sau „ştiinţa şi arta diagnosticului” – dar în paralel, am fost atras şi de domenii care la vremea respectivă erau mai degrabă „uitate”, cum ar fi reumatologia, o specialitate care tocmai îşi revendica identitatea, şi educaţia sau pedagogia (de fapt andragogia) medicală. În fiecare dintre acestea am „sem(ă)nat” câteva volume, fie acestea manuale, monografii sau tratate, a căror bună primire din partea studenţilor şi a publicului mi-au întreţinut dorinţa de a continua.

Pe tot parcursul devenirii profesionale am fost fascinat de ceea ce poate fi numit „miracolul” progresului accelerat în medicină şi disciplinele conexe, dar relativ târziu mi-am dat seama că multe dintre realizările domeniului nu sunt rodul, cum se spunea odată, „acumulării cantitative”, ci al „saltului calitativ” care adesea îi urmează, dar care poate surveni şi ca un eveniment aparent de sine stătător, în condiţiile care circumscriu noţiunea de serendipitate. Acestei forme insolite de progres în cunoaştere îi este consacrat prezentul volum.

Autorul