Parrêsia este deci, în două cuvinte, curajul adevărului celui care vorbeşte şi îşi asumă riscul de a spune, în ciuda a tot şi a toate, tot adevărul pe care-l gîndeşte, dar şi curajul interlocutorului care acceptă să primească cu adevărat adevărul ofensator pe care-l aude…
Parresiastul nu este un profesionist. Iar parrêsia este, totuşi, altceva decît o tehnică sau o meserie, chiar dacă există aspecte tehnice în parrêsia.
Parrêsia nu este o meserie, este ceva mai greu de circumscris. Este o atitudine, un mod de a fi care se înrudeşte cu virtutea, un mod de a proceda.

Foucault, cel care, într-o zi, s-a proclamat în mod provocator un „optimist fericit”, a fost un om în pericol şi care, fără să se laude cu asta, a avut un simţ ascuţit al primejdiilor la care sîntem expuşi, interogîndu-se pentru a afla cine sînt cei ce ne ameninţă şi cine sînt cei cu care putem temporiza. De aici importanţa pentru el a noţiunii de strategie şi de aici jonglarea cu ideea că ar fi putut, dacă hazardul ar fi hotărât altfel, să devină un personaj de stat (un consilier politic), dar şi un scriitor... un pur filosof ori un muncitor necalificat, deci un fitece sau un fitecine.
În orice caz, un om în mers, singuratic, tainic şi care, din cauza asta, neîncrezător în toate prestigiile interiorităţii, refuză capcanele subiectivităţii, căutînd unde şi cum este cu putinţă un discurs de suprafaţă, scînteietor, dar fără miraje, deloc străin, cum au putut crede unii, cercetării adevărului, ci lăsînd să se vadă (după mulţi alţii) primejdiile acestei cercetări, precum şi relaţiile sale ambigue cu diversele dispozitive ale puterii. Maurice Blanchot