Puţini poeţi au încarnat mai bine paradoxalul decât a făcut-o Apollinaire în Alcools. Deschis cu toţi porii către real, îmbătat de ritmurile trepidante ale vieţii moderne, fascinat de concret (ca în „Zonă”) el are, nu în mai mică măsură, facies-ul unui livresc înrăit, dedat cu pulberea bibliotecilor, care îşi condimentează poemele (ca în „Merlin şi bătrâna”, ca în „Tâlharul”, ca în „Schivnicul”) cu termeni savanţi sau cu aluzii culturale accesibile doar erudiţilor. În Alcooluri el reuşeşte performanţa de a „scrie” realul şi de a rescrie simultan câteva secole de poezie franceză, de a fi totodată simbolist şi cubist şi de a fi, înainte de toate, Apollinaire, poetul grav şi năstruşnic în acelaşi timp, care păşeşte cu dezinvoltura unui copil pus pe şotii, spre noi orizonturi de poezie.

Octavian SOVIANY

Socotesc că trebuie să revenim la natură, dar fără să o imităm în maniera fotografilor. Când omul a vrut să imite mersul, a inventat roata care nu seamănă câtuşi de puţin cu un picior.

Guillaume APOLLINAIRE

Fapte zile frumoase somnuri teribile

Vegetaţie Acuplări muzici veşnice

Mişcări Adoraţii o durere divină

Lumi care vă semănaţi şi ne semănaţi

V-am băut şi nu mi-am astâmpărat setea

Dar am cunoscut de atunci care e savoarea universului

Sunt beat pentru că am băut universul

Pe cheiul de unde am privit cum curge apa şi dorm şlepurile

Ascultaţi-mă eu sunt gâtlejul Parisului

Şi o să beau iar dacă am chef tot universul

Guillaume APOLLINAIRE