„Radiografia sistemului de protecție specială mi-a arătat că acesta eșuează în misiunea lui esențială, aceea de a avea grijă de copiii crescuți de către stat, de a le dezvolta capacitățile și de a face din ei niște cetățeni integrați. Odată ce au împlinit vârsta legală, odată ce nu mai pot alimenta, prin însăși persoana lor, funcționarea sistemului, tinerii sunt lăsați la o parte ca o povară de care acesta trebuie să scape. Am avut teribila senzație că imensa mașinărie impersonală a sistemului de protecție e un uriaș Moloh în căutare de noi și noi victime, un monstru al cărui singur scop este supraviețuirea, prin orice mijloace și cu orice preț. Sunt oare de-ajuns sensibilitatea și umanitatea ca să oprim monstrul? Cât pot face mijloacele pur administrative pentru salvarea celor mai fragili și mai lipsiți de apărare dintre noi?
În pofida controalelor efectuate, a semnalelor de alarmă trase de televiziuni și a articolelor de investigație, lupta cu această instituție-gigant ar putea părea pierdută din start. Abuzurile sunt comise cu acordul tacit ori chiar cu concursul serviciilor care ar trebui să îi protejeze pe copii și să le asigure starea de bine. Vocea copiilor, strigătele lor de ajutor par să se piardă prin hățișul birocratic care îngroapă realitatea sub tone de hârtii cu ștampilă.
Poate că e nevoie să ne gândim și la soluții de tipul: unde statul nu face mai nimic, comunitatea trebuie încurajată să compenseze! Protecția copilului devine atunci o obligație morală a întregii societăți. S-ar declanșa un proces general de reflecție și mobilizare pentru a lumina cu adevărat viața acestor copii. Pentru că ei nu sunt copiii nimănui, ci sunt ai noștri, ca societate. Iar stadiul în care societatea noastră se află este perfect reprezentat de felul în care îi tratăm. Schimbând ceva în viețile lor, ne schimbăm pe noi, în bine.“ – Vlad Alexandrescu