Pornind de la ideea recunoaşterii unui statut civil fiecărei persoane şi de la existenţa, în acelaşi timp, a “dreptului la naţionalitate” al fiecăruia (ca statut politic), scopul acestei lucrări este de a reliefa câteva dintre aspectele cele mai importante ale acestor instituţii. Demersul nu este facil, câtă vreme ne situăm în domenii diferite: acela al dreptului internaţional privat şi al dreptului public – naţional şi internaţional. Statutul personal prin elementele sale ne conduce spre reglementări aparţinând dreptului civil (referitoare la starea, persoanei, la capacitate, acte juridice etc.), dreptului familiei (încheierea şi desfacerea căsătoriei şi raporturile dintre soţi, filiaţie şi raporturile dintre părinţi şi copii, tutelă etc.), dreptului constituţional (drepturile cetăţeneşti). Toate aceste domenii, privite din perspectiva dreptului internaţional privat, se mută pe terenul conflictelor de legi, pentru fiecare dintre domenii (stare, capacitate, relaţii familiale) trebuind determinate legile aplicabile. Naţionalitatea aparţine dreptului intern al statelor, existând pe lângă prevederile constituţionale şi legi speciale care prevăd modurile de dobândire şi respectiv pierdere a ei. Totodată, naţionalitatea aparţine dreptului internaţional în primul rând prin faptul că, aşa cum arătam, vizează unul dintre drepturile fundamentale recunoscute pe plan internaţional şi apoi datorită numeroaselor convenţii internaţionale adoptate în acestă materie. Separat, această temă trebuie să abordeze problema naţionalităţii din perspectiva dreptului comunitar european, ca ţară care doreşte să adere la Uniunea Europeană.