Cvintetul pentru pian şi coarde op. 44 în Mi bemol major se situează la finalul elaborării cvartetelor de coarde schumanniene, finalizându-se printr-o formulă instrumentală pentru cinci participanţi încă puţin uzitată de romantici. După Hummel sau Schubert, această creaţie introduce ca partener al cvartetului de coarde, pianul în ipostază concertantă. Prezenţa claviaturii este nouă şi deschide orizonturi creatoare noi în muzica de cameră din a doua jumătate a secolului XIX. Motivaţia soluţiei schumanniene este şi sentimentală, dacă ţinem seama că, în afara scriiturii instrumentale solistice preferenţiale a compozitorului, există şi ideea dedicaţiei opusului către Clara Schumann. Cu foarte rare excepţii, pianul însoţeşte permanent discursul, contribuind la acumulările expresive ce conduc către apoteoza dramaturgiei muzicale în ultima secţiune a Cvintetului, această monumentală operă camerală a cărei înregistrare Radio o ascultăm pe disc, realizată de Valentin Gheorghiu şi membrii Cvartetului „Voces” (Bujor Prelipcean – vioara I, Anton Diaconu – vioara II, Constantin Stanciu – violă, Dan Prelipcean – violoncel) .

Cvintetul cu pian, op. 29 în la minor este una dintre puţinele lucrări terminate pe care George Enescu nu le-a oferit audiţiei publice. Cei care l-au adus la lumina rampei, în premieră mondială, două decenii mai târziu, au marele merit de a fi depăşit problemele dificile ale partiturii, conştientizând marea valoare a lucrării. Nu s-a ştiut nimic despre marea valoare a Cvintetului până la prima audiţie mondială din decembrie 1964. Interpretarea a aparţinut formaţiei având în componenţă pe Valentin Gheorghiu, Ştefan Gheorghiu, Cornelia Bronzetti, George Popovici şi Radu Aldulescu.
Însă în înregistrarea propusă pe acest album îi ascultăm pe fraţii Gheorghiu împreună cu George Nicolescu – vioara II, Valeriu Pitulac – violă şi Aurel Niculescu – violoncel. Formula de cvartet de coarde cu pian, mai puţin utilizată în muzica de cameră clasică şi romantică, acordă claviaturii rolul de partener cu drepturi egale în ansamblul sonor. Enescu integrează complet pianul în formaţie, propunând variate formule de amalgamare timbrală. În concluzie, trebuie constatat că George Enescu oferă o profundă expresie a spiritului naţional în această muzică, depăşind hotarul a ceea ce numea „muzica în caracter popular românesc”. Cvintetul op.29 nu poate fi comparat decât la cea mai înaltă relaţie creatoare cu capodoperele Orfeului moldav, aflat în perioada de maturitate a anului 1940, în apogeul capacităţii sale creatoare.
(Extrase din prezentarea realizată de muzicologul Grigore Constantinescu)