Prea rar programată în concerte publice din cauza dificultăţilor tehnice semnificative pe care le ridică orchestrei, Manfred, lucrare în patru tablouri op. 58 creată de Ceaikovski după Byron, este a şaptea lui simfonie, deşi cronologic nu e ultima, fiind compusă în 1885. A fost prezentată în primă audiţie la Moscova, în 1886. Balakirev este cel care i-a propus lui Ceaikovski acest subiect, recomandându-i să ia ca modele Simfonia fantastică şi Harold în Italia de Berlioz.
Cele patru mişcări sunt unite prin tema tragică a eroului, contrapunctată de tema elegiacă a iubitei lui, Astarte. Ceaikovski se apropie de Berlioz, în măsura în care tinde către fuziunea simfoniei cu poemul simfonic. Dar tot aici se simte şi moştenirea lui Liszt, mai ales în finalul a cărui apoteoză se încheie cu un coral de orgă.
Manfred este mai degrabă o simfonie, decât un poem simfonic, şi poate fi considerată, fără îndoială, cea mai profund romantică şi cea mai suprinzătoare dintre creaţiile sale de gen. Preocuparea lui Ceaikovski pentru adevărul expresiei, pentru sinceritate, ca şi pentru simplitate, este legată şi aici de tema unică a lucrărilor sale simfonice şi lirice: destinul uman, lupta pe care omul o duce pentru a încerca să-l domine şi eşecul său final. Există la el o dorinţă pasionată de a traduce în muzică tragicul şi pasiunile umane, cu o generozitate şi o hipersensibilitate extreme.
Ceaikovski rămâne cu siguranţă cel mai bun simfonist rus al generaţiei sale, iar Manfred poate fi considerată una dintre lucrările simfonice cel mai intens romantice şi mai pline de pasiune ale tuturor timpurilor.
(Extrase din prezentarea realizată de muzicologul Oltea Şerban-Pârâu)