Florica Bud pare a nu avea relații decât cu epocalul timp ce poartă acum numele de postmodernism. Cu acel proces, să recunoaștem în bună parte parcurs de modernism, al deformalizării, al renunțării la convenții, al destrămării și al amestecului genurilor și speciilor consacrate. Gravității i s-a substituit adesea o dispoziție ludică, farsa dinamitând, în cazul prozei, cutumele narative, într-o aventură ce tinde a trece de la iluzia „reprezentării” realității la o viziune echivalând exclusiv cu textul. O erupție venind din adâncuri obscure a tulburat sărbătoarea discursurilor curente, a dat peste cap protocolul său, ca și cum în sala unei festivități ar fi năvălit o ceată de inși zgomotoși, dornici a lua cuvântul, a-și rosti pe nerăsuflate păsul. Reacție la clișeu, stereotipie, automatism, proza actuală cultivă insolitul, bizarul, corespondențele năstrușnice, luând înfățișarea unui caleidoscop al asocierilor fanteziste, cu ținta unei „eliberări”. La originea unei atari creații stau avangarda și literatura absurdului, altfel spus extrema modernitate care nu-și închide formula, ci, dimpotrivă, stimulează cu generozitate noi și noi experiențe în albia sa încăpătoare. Aceasta propune în continuare un spațiu gol care naște impulsul unei colonizări, ca-n Vestul sălbatic. Unul din autorii unei asemenea proze (dar și poezii) cu program acut anticonvențional este Florica Bud. Angajând cuvintele într-un joc continuu, d-sa parodiază fără complexe discursul prozastic tradițional și, implicit, perspectiva rațională, cuminte asupra lumii. Totul este întors pe dos, într-o imagistică de-o imprevizibilitate ștrengărească, sub emblema unui patetism degrevat de solemnitate, împins spre ironie și spre un soi de sarcasm gratuit, „de amorul artei”. Inconformismul mixează elementele cele mai diverse, uneori în duhul unei deșănțări suprarealiste, însoțite însă mereu de o nuanță de relativizare, de un surâs ce probează conștiința enormităților. Florica Bud are alura unei persoane care vrea să spună dintr-odată multe, din care pricină se precipită, gâfâie, sare cu dezinvoltură de la una la alta. Regnurile, pământenii și extratereștrii, personajele aievea și cele scornite de condeiul d-sale cooperează cu voioșie în sfera acelorași comportamente ilogice, în aerul aceleiași năucitoare babilonii de succesive miraje minore ce uzurpă pretențiile construcției unitare. Asocierile fortuite pornesc de la un pretext oarecare, aglomerându-se pe firul unei amplificări fără oprire, articulate în nenumărate alcătuiri jucăușe. Textele volubilei, neobositei scriitoare sunt amprentate puternic de feminitate. Dacă pentru unii absurdul e un prilej de angoasă, d-sa nu se dă în lături a cocheta cu acesta, a încerca să-l seducă stilistic, a-l îneca în spuma savuroasă a unei nesecate improvizații frazeologice. Cea mai însemnată concesie pe care Florica Bud o face realității constă în rândurile pamfletare pe care le închină spectacolului politicii actuale și unora dintre numele sale. Dar și aici avem a face cu înscenări burlești în care contează efectul formal, în baza unei paradoxale mizantropii joviale, incapabile de ură. Fapt ce se cade neapărat scos în evidență, Florica Bud răspunde cu succes unui criteriu eliminatoriu al creației literare: a izbutit să ajungă la un stil personal inconfundabil.