Autorul romanului Obsedanta absurditate Gheorghe Pop şi‑a început activitatea, după absolvirea studiilor la „Facultatea de Filologie” a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj‑Napoca, de asistent universitar apoi, după o perioadă nefastă, de zece ani, revine în învăţământ ca profesor de limba şi literatura română, inspector de specialitate şi metodist.
A cochetat cu literatura în anii de liceu, scriind o piesă de teatru: „Într‑o gară din munţi”, pentru care a primit un premiu şcolar, un roman, Bariera, şi mult mai târziu o dramă, prezentată la un concurs literar, unde a fost respinsă, fiindcă nu a reflectat marile realizări ale prezentului, fiindcă n‑a răspuns comenzii sociale. Conștiința l‑a împiedicat să devină „toboşar al timpurilor noi”, nici încrederea în talentul său nu l‑a încurajat şi pana i‑a rămas în cerneală, dedicându‑se elevilor.
Şi totuşi, la o vârstă înaintată, ne surprinde cu acest roman închinat prizonierilor de conştiinţă din închisorile şi lagărele obsedantului deceniu, al anilor cincizeci, crucificaţi pentru demnitate, devotament patriotic şi prea mult omenesc.
Scrie cu mare grijă, apelând la memorie, cu reţinere, pentru a nu ştirbi autenticitatea, ocolind dramatismul scenelor penibile, nemaipomenite, greu de crezut, îmbinând actul de creaţie cu experienţa de viaţă.
Primul cuvânt, care deschide cartea, închisoarea, are valoare simbolică.
Motoul romanului ne duce la conţinutul lui: „Atunci s‑au abătut ani răi peste Mioriticul plai, iar Marele întuneric a prins rădăcină şi grai”.
Acţiunea este strecurată în XXXI de capitole, intitulate sugestiv, motiv pentru care amintesc câteva: „Măicuţa bătrână”, „Jurământul”, „Revelion cu cetini triste în geamuri”. Scenele dramatice alternează cu altele pline de viaţă, de optimismul tinereţii.
Subiectul principal este vag, se împleteşte cu alte subiecte secundare, mai mult schiţate, nu urmăreşte o înşiruire cronologică a faptelor de viaţă, astfel, punctul culminant este situat în trecut şi revine cotidian în diferite episoade cu putere de coşmar.
Personajele romanului sunt sumar conturate; se definesc în funcţie de relaţiile cu regimul timpului şi de neprevăzut.
Personajul principal, Alex, e un tânăr lucid, de aceea, contrariat de noile realităţi sociale, intră în conflict cu puterea şi ajunge în pragul dezagregării fiinţei sale, fiind supus la umilinţe, torturi fizice şi psihice, cu idealul tinereţii sfărâmat, izolat, străin şi evitat de prieteni, dar nu se consideră un învins, fiindcă în orice împrejurare dramatică n‑a încetat să creadă în ideea de libertate şi în adevăr. Alt personaj, prezent în multe capitole, Anca, evidenţiază candoarea adolescentină, abuzurile, fiind exmatriculată din cauza pornirilor diabolice ale laşilor, modul în care în epocă se mutilau destine, naivitatea şi paradoxal, tenacitatea. Apar multe personaje episodice cu funcţionalitate estetică: Măicuţa bătrâna întruchipează durerea şi înfăţişează purtarea inumană a securiştilor, abuzurile absurde, dar şi un spaţiu mai puţin cunoscut, odaia conspirativă, destinată ticăloşiilor. Fata din cimitir, personaj poetic şi tragic, reprezintă statornicia, aşteptarea asiduă a prietenului din închisoare, iar Roxana spontaneitatea şi firescul vieţii. Suferinţa nesfârşită, dorul sfâşietor de casă, de cei dragi, rezistenţa şi sfărâmarea visurilor între zidurile reci le evidenţiază adevăraţii eroi ai cărţii: deţinuţii. Despre personajele din umbră, uneori monstruoase, Goiciu sau Şomlea, mă abţin ca să‑mi exprim indignarea şi îl las pe cititor să‑şi formeze singur părerea…
Naraţiunea este alertă şi pigmentată cu întâmplări halucinante şi scene tragice, urmărind atent obiectivitatea şi sinceritatea mărturisirii cu gândul la cei din închisori, biciuiți pe drumul robilor.
Autorul romanului stăpâneşte arta narativă, ştie când să fie metaforic, când să dialogheze, când să apeleze la ficţiune, când să se „scalde” în vocabularul românesc atât de bogat în exprimare.
Romanul se alătură scrierilor inspirate din lumea închisorilor şi lagărelor din timpul obsedantului deceniu, prea puţin cunoscută şi „Memorialului durerii”. (Gheorghe Rusu)

* * *

Gheorghe Pop s-a născut în Zalău (județul Sălaj) la 24 aprilie 1932. A absolvit Liceul Teoretic Mixt din oraşul natal în 1951. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţii „V. Babeş” din Cluj-Napoca. În anul 1955, după absolvirea studiilor superioare, a fost numit asistent universitar la Catedra de Ştiinţe Sociale a Institutului Politehnic din Timişoara.
În anul 1956 a fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare, fiindcă a susţinut şi participat la mişcările studenţeşti din Timişoara, cerând: scoaterea cursurilor de marxism-leninism din învăţământul superior, eliminarea obligativităţii studierii limbii ruse, retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României etc.
A fost anchetat şi pentru afirmaţia făcută în faţa studenţilor: „În spaţiul carpato-danubiano-pontic şi nistrean se vorbeşte o singură limbă de origine latină, limba română”.
A executat pedeapsa în penitenciarele din Jilava, Aiud și Gherla şi în coloniile de muncă forţată din Periprava şi Salcia. După eliberarea din închisoare, în anul 1961, vreme de peste 5 ani a fost exclus din învăţământ şi nevoit să presteze munci necalificate pentru a-şi întreţine familia. La 1 martie 1967 a fost reîncadrat în învăţământ la şcoli generale din mediul rural, iar după câţiva ani a fost numit profesor titular de limba şi literatura română la Liceul Industrial nr. 1 din Zalău.
În anul 1990 a fost ales de către colegii săi director al liceului menţionat, iar apoi inspector şcolar de specialitate la Inspectoratul Şcolar Sălaj.
În Istoria României, apărută la Editura Corint în anul 2004, semnată de Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea și Pompiliu Teodor, autorul acestei cărţi este menţionat ca participant activ în evenimentele care au avut loc în toamna anului 1956 în Timişoara.