„De când mi-a revenit vocea, încă n-am vorbit cu tine. Am trăit mereu în tăcere, tu și cu mine. Totul se va schimba. N-o să mă mai pot ascunde cum am făcut-o până acum. Va trebui să renunț la mânia mea surdă. Azi e ziua ta de naștere. Ai patruzeci și șapte de ani. De când trăiesc cu tine, nu ți-am oferit niciodată nimic. Spui mereu că n-ai nevoie de nimic. Ca și cum n-ar fi ceva important. Nu e adevărat, avem cu toții nevoie de atâtea lucruri. Chiar și eu care mă prefac indiferentă, care te provoc uneori doar ca să mă joc. Am căutat ceva ce nu se cumpără, pentru că tu îmi dai banii de buzunar și nu vreau să-ți oferi tot tu cadoul. Deci, ceva care nu are preț. În țara ta nu e ușor lucru. Am căutat mult și apoi am găsit. O să te sperie puțin, dar vreau să încerc. Înainte de-a merge la restaurant să ne întâlnim cu Claire și cu Hugo, când o să fim în ascensor amândouă, aș vrea să-ți pronunț numele. Numele tău ca o țară. O țară primitoare în care cresc de patru ani. O patrie.
Patricia.”