„Tema pe care o propunem cercetării noastre, situaţia agrară a românilor din Transilvania, în centrul căreia se află relaţiile urbariale la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din întreg secolul al XIX-lea, necesită o abordare atentă şi nuanţată, cel puţin din trei considerente:
1. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate asupra pământurilor, respectiv domeniilor, suportă amprenta veacuri-lor istoriei medievale în spaţiul transilvan.
2. Nu putem face abstracţie de prezența determinantă a ma-ghiarilor, sașilor și secuilor în Transilvania secolelor X-XIII; altfel spus, aceștia şi-au impus propriul mod de organizare soci-al-economică şi mai ales politică.

3. În consecinţă şi ca o rezultantă a celor două considerente prezentate anterior, relaţiile feudale, în centrul cărora se afla ţărănimea, pe de o parte, şi marii proprietari domeniali pe de altă parte, au gravitat în jurul realităţii conform căreia clasa marilor stăpâni domeniali era formată în proporţie majoritară din rândurile populaţiilor nou venite. Drept urmare, relaţiile feudale din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ating cote maxime în privinţa disensiunilor şi contradicţiilor ce vizează drepturile de proprietate ale ţărănimii, în general, şi a celei dependente în special, țărănime grevată de obligaţii, slujbe, servituţi faţă de stăpâni, fie în muncă şi natură, fie în bani (cens).”