De la începutul slujirii preoţeşti până în cea din urmă zi a itinerariului său prin viaţă, preotul Ilie Ilisei a fost robit la inimă de sacerdotala slujire. Un fior străin lumii acesteia i-a inundat întreaga fiinţă. Râvna casei lui Dumnezeu l-a mistuit, de aceea petrecea zi de zi în biserică momente îndelungate, dar mai ales în duminici şi sărbători. Venea uneori în zorii zilei să deschidă biserica,

pregătea totul pentru slujbă, iar în sezonul rece aprindea şi focul în sobe, cu două-trei ceasuri înainte de începerea slujbei. Parohia nu-şi permitea să angajeze un paracliser permanent, de aceea, în multe situaţii, preotul şi soţia sa Nadejda împlineau toate cerinţele, inclusiv cele legate de curăţenie şi întreţinere.

În ceea ce priveşte latura liturgică, părintele Ilie Ilisei era un bun slujitor, cunoscător al tipicului şi al rânduielilor de cult. Avea multă răbdare la rugăciune şi oficia slujbele rânduite fără grabă, respectând parcursul întreg al rânduielii, nu doar la Liturghie, ci şi la Sfintele Taine şi la ierurgii. O pomenire sau un parastas durau destul de mult, la fel şi celelalte slujbe pe care le săvârşea frecvent. La sfârşitul zilei, obosit de atâtea osteneli, rostea mai greu cuvintele, dar niciodată nu omitea ceva. Slujea cu multă responsabilitate, conştient de prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, Cel nevăzut, dar de faţă.

Despre personalitatea paradigmatică a acestui păstor de suflete ne vorbesc propriile sale omilii şi cuvinte de ȋnvățătură, teza de licență pe tema pastorației bolnavilor elaborată la finalizarea studiilor de teologie la Facultatea din Cernăuți (1937) şi aducerile aminte ale celor ce l-au cunoscut ȋn diferitele ȋmprejurări ale slujirii sale.

Ȋn anul omagial al satului romȃnesc, sat ȋn care preotul şi dascălul sunt călăuze ale sufletelor ce caută frumosul şi veşnicia, acest volum este deopotrivă un testimoniu de credință şi un ȋndreptar pentru posteritate.