În Epistola către Evrei, Sf. Apostol Pavel enunță o îndatorire creștină fundamentală: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7).

Respectând cu fidelitate acest îndemn paulin, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari). Textul lucrării de față, publicat după ediția princeps din anul 1944, tipărită la Imprimeria Națională, a fost îndreptat din punct de vedere gramatical și ortografic, conform regulilor actuale ale limbii române.

Păstrător fidel al culturii naționale și al tradiției bisericești, satul românesc constituie mediul în care s-au dezvoltat și s-au desăvârșit valorile morale, culturale și spirituale ale neamului românesc. Cu alte cuvinte, figurile impunătoare ale poporului, „oamenii-rădăcină” și „oamenii-piscuri”, așa cum îi numește Ilariu Dobridor, au fost ridicați din cei de la sat, din țărănime. Element specific al românismului, țărănimea reprezintă însăși esența noastră ca neam. În acest sens, Liviu Rebreanu arată că: „la noi, singura realitate permanentă, inalienabilă a fost și a rămas țăranul. Atât de mult că țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare […]. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși – omul român”

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „țară” provine de la latinescul terra, care înseamnă „teritoriu”. Terranus este țăranul, acea persoana care cultivă pământul și are cea mai intimă legătură cu el. Această idee este ilustrată în limbaj liturgic prin faptul că omul, compus din trup și suflet, reprezintă o sinteză între materie și spirit, între țărână și suflet viu, după cum afirmăm în Slujba Înmormântării: „iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge”. De aceea, la sat, cultivarea pământului este adesea însoțită de acte cultice, precum binecuvântarea fântânii, a holdelor, a semănatului, a primelor roade ale pământului. Acest ritual sfânt, prin care țăranul invocă binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu pentru cultivarea pământului, evidențiază relaţia acestuia cu pământul, pentru că, în fond, omul „este țărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu”, iar invocarea ajutorului dumnezeiesc asupra holdelor presupune implicit binecuvântarea propriei sale persoane, în calitate de fiu al pământului.