Lucrarea de faţă, Filosofia şi spiritul ştiinţei continuă seria de manuscrise inedite lăsate de filosoful Mihai Uţă (1902-1964), în arhiva familiei. Autorul face parte din şirul filosofilor români de orientare realist-raţionalistă din perioada interbelică (Mircea Florian, D. D. Roşca, I. Brucăr, N. Bagdasar), filosofi care au pus mai presus de toate raţiunea ca metodă de cunoaştere, pretinzând conştiinţei să se exteriorizeze, să exploreze lumea porţiune cu porţiune. Cu ajutorul raţiunii, spiritul uman prelucrează cunoştinţele dobândite prin experienţă, desprinde raporturile dintre ele şi le condensează în formule generale. Numai prin activitatea logică de simplificare şi sistematizare, cunoştinţele dobândite prin experienţă, care, în starea iniţială este un simplu conglomerat de senzații, se transformă în ştiinţă.
Filosofia şi ştiinţa se compun din cunoştinţe diferite: prima, din cunoştinţe absolute, a doua, din cunoştinţe relative. Singu­ra care poate să dea o viziune de ansamblu asu­pra lumii imediate este metafizica. „În timp ce ştiinţa cerce­tează eveni­men­tele particu­lare, metafizica încearcă să cu­noas­că fundamen­tele şi esenţa acestora. Ea nu neagă ştiinţa, din contră, folo­seşte rezultatele ei, însă are curajul să treacă dincolo de ştiinţă, să aducă ştiri din lumea în care ştiinţa n-a pătruns”.
Ştiinţa, este convins filosoful român, va rămâne, oricând şi oriunde, ceea ce este: „o concepţie cantitativă a existenţei”. În schimb, filosofia chiar şi atunci când se ridică la ideea de divinitate creatoare, pune în armonie acţiunile divine cu legile universului statornicit de ştiinţă.

Adrian Michiduţă