Se părea, deci, că a venit vremea ca după o îndelungată trudă să ai parte la sfârșit de rod, precum la sfârșitul unei zile de arșiță și sudoare, de însetare, să numeri crucile de grâu, să admiri căldura boabelor scăpate din spicul zdrobit în palmă și să-ți scalzi privirea în culoarea viitoarei pâini. Să ai pretenția și siguranța că îți vei vedea pruncii – odraslele tale – în bătătură și că nu vor mai fi trecuți prin sabie sau aplecați cu brutalitate cu grumazul pe sub jugul robiei și al urgiei, că vor stăpâni pe petecul de pământ pe care îl au, în care au înfipte statornic sănătoase rădăcini prin care trăiesc și se înalță spre cer. Ei, care vor urma să trăiască... și să moară aici, în lutul lor, în pământul și piatra lor pe care nu le-au furat și pe care nu le-a adus cu coșul nimeni de niciunde; lutul și piatra care înghit, în cârdășie cu timpul și cu istoria, pe oricine de-a valma și deopotrivă. Fără sentimente și fără resentimente.