„Andrii se cufundase şi el cu totul în muzica fermecătoare a gloanţelor şi săbiilor. Nu ştia ce înseamnă să chibzuieşti, să socoteşti şi să măsori dinainte puterile tale şi pe ale duşmanului. O încîntare şi o desfătare turbată vedea el în luptă; un fel de beţie îl cuprindea în clipele în care omului i se înfierbîntau minţile, cînd totul i se învălmăşea în faţa ochilor, cînd zburau capetele retezate şi caii cădeau cu vuiet la pămînt, iar el se rotea ca năuc prin şuierul gloanţelor, prin lucirile de săbii şi lovea în dreapta şi în stînga, fără să simtă cînd era şi el lovit. Nu o dată se minunase taică-său şi de Andrii, văzîndu-l cum, mînat doar de înflăcărarea lui nestăvilită, se avîntă la fapte pe care nu le-ar fi făcut niciodată un oştean cu sînge rece şi chibzuinţă şi cum, purtat doar de elanul său, săvîrşea minuni ce nu puteau să nu-i uluiască pînă şi pe cei bătrîni şi căliţi în lupte.”