Cu fiecare eveniment al vieţii depăşim o perioadă şi ne putem uita în urmă cu nostalgie sau cu regret, cu un surâs în colţul gurii sau cu un scrâşnet al dinţilor. Povestind unor apropiaţi cele întâmplate, după vreun examen sau vreo aniversare ori (Doamne fereşte!) vreun accident, evenimentul respectiv, o dată relatat sau amintit, aduce printre buzele noastre un ,,ehehe”.
De exemplu: DUPĂ ce m-am născut (de fapt mama m-a născut), DUPĂ absolvirea magna cum laude a grădiniţei, a gimnaziului sau a colegiului şi tot așa, s-a derulat eveniment după eveniment, la fel sau poate mai important, având ce filozofa, făcând teoria chibritului în nopţile cu lună plină şi cu insomnie cronică.
Să vă relatez un alt fapt arbitrar: DUPĂ cutemurul din martie 1977 m-am îndrăgostit de cea ce avea să-mi fie viitoarea soţie; și DUPĂ acest eveniment eram ca un năuc.
Dacă mă întrebai cum mă numesc îţi răspundeam după un timp buuuun de meditaţie, căci în capul meu numai gândul la ea era, deci la dragoste; care, speram să fie reciprocă, pentru că nu ne împărtăşisem încă sentimentele.
Puţin cam forţate frazele, însă veţi sesiza pe parcurs că doar prologul este aşa, iar acest ,,după” scris cu majuscule, înseamnă sfârşitul unui capitol din acest volum şi un epilog din viaţa familiei şi eroilor acestei scrieri.
Cum mulţi au afirmat, iubirea e vecină cu nebunia, căci dacă eşti prea cerebral rămâi celibatar, iar dacă pierzi controlul în dragoste rişti să te sinucizi. Cheia problemei fiind, ca de altfel în orice activitate, ponderaţia. Am fost şi eu un pic nebun, de iubire, iar DUPĂ mult şi multe ce mi s-au întâmplat, avem o familie frumoasă cu care mă mândresc.
Dar, totdeauna există şi un dar, am multe amintiri de depănat, care ar putea, zic eu, să fie împărtăşite doritorilor de a citi ce se poate întâmpla într-un apartament cu două camere din Bucureşti care găzduieşte şase suflete, din perioada comunismului, până în mult râvnitul capitalism, cu bunele şi cu mai puţin bunele fiecărei perioade. Și de ce nu, se poate învăța ceva din experiența noastră mai mult sau mai puțin fastă.
Dacă chestiunile în speță n-ar fi ceva mai aparte nu m-aş mai fi apucat de scris, deci haideţi să vă povestesc, ideea venindu-mi după ce am citit o carte în care personajul principal în urma unui accident de automobil a rămas paralizat şi şi-a dictat romanul cu ajutorul clipirii din ochi unui tălmaci, enumerând literele alfabetului şi găsind caracterele cu pleoapa nefericitului scriitor. Câtă voinţă, câtă răbdare din partea celor doi, m-a impresionat tenacitatea lor şi mi-am zis, dacă el, povestitorul a putut, să încerc şi eu, căci am ce spune, am şi mâini şi picioare şi sper să scriu cu mâinile, nu cu „picioarele”.
Ideea e că îmi doresc ca lecturarea acestor rânduri să vă atragă şi să comparaţi viaţa trăită de dumneavoastră cu a mea, a familiei mele, căci familiei şi dumneavoastră dedic această carte.