În seria volumelor mele de studii, publicate până acum, cel de față, al IV-lea, cuprinde cu precădere cercetări de epigrafie, legate strâns de activitatea mea de cercetător științific în Institutul de Arheologie și Istorie Veche al Academiei Române. După terminarea Facultății de Filologie din București, Secția Limbi clasice, în anul 1952, am avut șansa să fiu repartizat în marele Institut de Istorie și Filosofie al Academiei Române, întemeiat curând după Al Doilea Război Mondial. Din el s-au desprins, cu timpul, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Studii Sud-Est Europene, iar din 1956, cel în care mi-a fost rânduit să lucrez și eu. A fost o mare șansă pe care am avut-o de a lucra într-un institut de cercetare, chiar imediat după terminarea facultății, sub îndrumarea unor mari specialiști, unii foști elevi ai lui Vasile Pârvan.

Ca fiu de țăran, nu aveam nicio relație socială care să mă ajute în cariera mea, mai ales că în biografie erau date care nu plăceau autorităților comuniste de atunci, și anume o anumită orientare politică a tatălui meu. Din această cauză, am fost aruncat de Comisia Ministerială de Repartizare, la terminarea facultății, în Regiunea Craiova, district mare, care cuprindea un vast teritoriu al Olteniei de sud. Însă profesorul meu, Constantin Balmuș, om bun și distins filolog clasic, foarte apreciat în țară și străinătate, deținea atunci funcții importante în statul român, precum cea de rector al Universității din București, membru al Academiei Române și altele asemenea; el m-a recomandat să fiu admis în noul institut al Academiei Române și apoi în cel desprins din el, cel de Arheologie și Istorie Veche. Momentul acesta a fost decisiv pentru cariera mea, fiindcă m-am putut pregăti și lucra într-un cadru academic de elită. Nu l-am uitat pe binefăcătorul meu și l-am înscris pentru totdeauna pe răbojul inimii mele, precum și în pomelnicul familiei, aflat astăzi pentru rugăciune în multe biserici din țară. Acestui pomelnic i s-au adăugat în timp și alte nume ale marilor mei binefăcători din țară și străinătate, cărora le datorez extrem de mult din ceea ce am putut realiza în viață.

Orânduirea studiilor din acest volum s-a făcut, pe cât posibil, ținând seama de conținutul lor, nu de criteriul cronologic al apariției. De pildă, cel dintâi studiu datează din anul 1954, adică la doi ani după intrarea mea în Institut, și este dedicat unui document epigrafic descoperit în cursul săpăturilor arheologice din anul 1953 de la Histria; el cuprinde informații cu privire la organizarea internă a cetății și la viața ei religioasă în secolul al II-lea. Cu toată întâietatea publicării acestuia, el nu și-a găsit locul în volum decât în urma altora. Și alte studii sunt rezultatul unor descoperiri arheologice și epigrafice efectuate în cetățile greco-romane de pe țărmul de vest al Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis).

Din masa mare de inscripții descoperite de mine ori altele publicate în cursul timpului de alți epigrafiști, m-am simțit atras de cele creștine. De aceea ele au și constituit în mare parte conținutul volumului Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII, descoperite în România, apărut în 1976.

Valoarea documentară a inscripțiilor a fost relevată de multă vreme de către istorici și filologi, dar mai cu seamă ea a fost subliniată în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când s-a apreciat și decis că documentele epigrafice au o valoare probatorie mai mare decât informațiile date de istorici ai Antichității, fiindcă operele acestora au putut suferi, în cursul timpului, modificări din partea copiștilor ori chiar denaturări datorate falsificatorilor. Inscripțiile însă, scoase din pământ, ne apar astăzi așa cum ele au fost scrise altădată, de aceea informațiile lor sunt fără îndoială veridice.

Exemple de felul acesta se întâlnesc și în câteva studii din acest volum. Mă refer la cel care prezintă Credința vie a creștinilor din Imperiul Bizantin în lumina inscripțiilor, la Aspecte ale vieții de toate zilele în cetățile proto-bizantine din Scythia Minor, precum și la Considerațiile privind limba inscripțiilor creștine din Scythia Minor ori altele care ne informează despre Continuitatea daco-romană pe teritoriul României în perioada tulbure a năvălirilor populațiilor barbare.

Un studiu privind Epigrafia greacă, izvor pentru istoria Bizanțului în secolele IV-IX mi-a fost cerut de la Berlin și s-a publicat tot acolo într-un volum dedicat acestei perioade istorice. Altele au făcut obiectul unor comunicări ori rapoarte prezentate la congrese internaționale, cum este și cel intitulat: Inscripțiile din Scythia Minor.

Sper ca și studiile din acest volum să prezinte interes pentru cititori și, totodată, să contribuie la luminarea unor probleme istorice ale țării noastre și ale lumii bizantine, în general.

În final, îmi exprim adânca recunoștință față de Patriarhia Română și față de Academia Română, pentru faptul că au acceptat să subvenționeze cheltuielile de tipărire ale acestui volum.

Emilian Popescu