Fascinat de statornicia și continuitatea românilor în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, renumitul istoric medievist Ferdinand Lot, profesor la Sorbona, numea poporul român „o enigmă și un miracol istoric”, sintagmă care devenea titlul lucrării pe care Gheorghe I. Brătianu o publica în 1940, la București, ca reacție la afirmația plină de uimire a profesorului său. Chiar dacă nu reușea să explice în totalitate această enigmă, Gheorghe Brătianu făcea trimitere la acea caracteristică a poporului român de a fi legat – deși supus uneori unor stăpânitori vremelnici – de pământ. Este vorba despre acea împământenire a tuturor elementelor trăitoare aici, adică despre integrarea lor organică în mediul natural, a cărui vatră a fost dintotdeauna satul.

În acest sens trebuie înțelese și cuvintele lui Lucian Blaga, care considera satul ca fiind „unanimul nostru înaintaș fără de nume”. Cheia dăinuirii poporului român în istorie a fost deci statornicia într-un teritoriu care îl lega intim pe om cu natura, cu înaintașii și, evident, cu Dumnezeu. Prin așezarea sa în jurul bisericii și al cimitirului, satul trasează coordonatele acestei legături. Satul este spațiul în care omul își poate îndeplini mai ușor menirea sa, aceea de a se sfinți pe sine și a sfinți creația. Aici, el se simte în comuniune cu natura, care i-a fost dată pentru a o păzi și a o lucra și care îi oferă, ca răsplată, roadele ei pentru traiul de zi cu zi.

Liniștea satului îi dă țăranului răgazul de a sta de vorbă cu Dumnezeu și de a-I simți prezența în creația Sa. Cultivarea pământului este lucrarea sa fundamentală, care îi asigură existența și, ca urmare, el face din aceasta centrul viețuirii sale. El își începe lucrul cu rugăciune și îl sfârșește cu rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-l întărească în această lucrare și mulțumind, mai apoi, pentru bunurile pe care le-a căpătat. Țăranul înțelege și transpune cel mai bine în faptă legătura dintre munca depusă și roadele primite. El știe că cel care „nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10), știe că pământul îi oferă tot ceea ce are nevoie pentru existența sa și că muncește pentru a trăi, și nu invers. El știe însă, la fel de bine, că pâinea „cea de toate zilele”, pe care o lucrează cu mâinile sale trudite, este darul pe care el îl aduce lui Dumnezeu și care, prin binecuvântarea preotului, devine pâinea cea „spre ființă” care îl hrănește nu doar trupește, ci și duhovnicește.

Satul arhaic apare ca un univers în sine, același în timp și spațiu, un univers în care fiecare are sentimentul apartenenței la acel loc, al identității și al comuniunii cu ceilalți. Spre deosebire de oraș, unde sentimentul înstrăinării și al solitudinii se resimte tot mai acut, la țară satul întreg este implicat în viața comunității. Orice fapt care se petrece devine un eveniment comun, de la naștere și până la moarte, țăranul împărtășind cu ceilalți și binele, și răul. Tot ce se întâmplă îl pune în legătură cu semenii săi, într-o solidaritate care izvorăște din adâncul ființei sale, cu moșii și strămoșii care odihnesc sub cruce, din a căror jertfă își trage seva existenței, dar, totodată, și cu generațiile viitoare, prin nașterea și creșterea copiilor în spiritul valorilor tradiționale, totul într-un spațiu proiectat parcă în veșnicie.

Această conștiință a apartenenței la o comunitate bazată pe valori spirituale și materiale comune s-a născut și s-a consolidat de-a lungul timpului, exprimând un mod specific de înțelegere a vieții, a locului și rostului fiecărui om pe pământ. Această conștiință l-a făcut pe țăran să cultive virtuți care stau la baza devenirii noastre ca popor: hărnicia, jertfelnicia, ospitalitatea.

Pe de altă parte, moștenirea culturală pe care satul tradițional românesc a oferit-o este inestimabilă. De la creațiile folclorice și jocurile populare, de la arta meșteșugărească și portul național, până la datinile și obiceiurile specifice fiecărei zone, satul a fost o permanentă sursă pentru patrimoniul cultural românesc. Redescoperirea acestor tradiții românești – uitate, din păcate, în anumite locuri – este vitală pentru păstrarea și promovarea identității culturale a satului românesc. Lucrul acesta este posibil numai prin conștientizarea valorii acestui tezaur cultural și, mai ales, prin educarea tinerilor în cunoașterea și transmiterea lui din generație în generație.

Astăzi, configurația satului românesc s-a schimbat. Vatra, portul, meșteșugurile, chiar păstoritul și agricultura au devenit elemente ale unei lumi care mai poate fi reconstruită doar din amintiri. Satul este, cum afirmă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară”. Situația grea prin care au trecut țăranii în perioada comunistă, supuși în mod forțat procesului de colectivizare, industrializare și urbanizare, și-a pus amprenta asupra fizionomiei satului românesc. La aceasta s-a adăugat, după 1989, fenomenul continuu de depopulare a satelor, prin plecarea tinerilor la oraș sau în străinătate, ceea ce a provocat îmbătrânirea satului, dar, mai ales, apariția unui sentiment de înstrăinare și dezrădăcinare, conducând treptat la slăbirea identității și demnității țăranului român.

Desemnând anul 2019 ca An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari), Biserica Ortodoxă Română își arată interesul față de acest spațiu care a dat poporului român dimensiunea civilizației umane, așa cum Biserica i-a dat dimensiunea sacrului. Biserica, școala și comunitatea (ca familie extinsă) sunt stâlpii pe care se clădesc nu doar caractere frumoase, ci și națiuni puternice și durabile. Preotul, învățătorul și primarul au constituit dintotdeauna principalii factori de coeziune într-o comunitate. La sat, preotul a fost, de multe ori, cel care și-a asumat întreaga responsabilitate a îndrumării semenilor, fiindu-le atât părinte duhovnicesc, cât și dascăl și chiar delegat al lor în fața autorităților. Astăzi, colaborarea dintre acești reprezentanți ai societății este vitală, mai ales la sat, unde însăși ființarea acestuia este pusă în pericol. Se constată că acolo unde preotul, învățătorul și primarul conlucrează, se pot înfăptui lucruri frumoase pentru comunitate.

În pofida prefacerilor multiple pe care le-a suferit satul românesc, există totuși speranță pentru salvarea lui, dacă toți cei cointeresați se implică în mod concret nu numai în asigurarea unei baze materiale necesare traiului unei comunități, ci, mai ales, în crearea unui mediu spiritual sănătos, în care grija față de natură, relațiile interumane și, mai ales, legătura omului cu Dumnezeu să poată fi repuse pe temeliile de odinioară.

Ceea ce ne dă încredere este implicarea activă a multor slujitori ai Bisericii – care împărtășesc aceeași soartă cu păstoriții lor – în depășirea acestor neajunsuri. Încurajatoare este și reacția unor factori de decizie care înțeleg importanța satului românesc și necesitatea salvării lui.

Lucrarea de față este o pledoarie în favoarea satului tradițional, factor generator al identității românești și purtător al etosului spiritual și cultural al poporului român, dar și un apel la acțiune susținută și responsabilă pentru reclădirea satului românesc și transmiterea patrimoniului său inestimabil. Avem speranța că toți cei care iubesc satul – fie că este vorba despre cei care trăiesc la țară, care s-au născut și au familii acolo sau cei care, pur și simplu, îl poartă în inimă – vor conlucra pentru renașterea acestui spațiu purtător de forță înnoitoare.