Ideea acestei cărți a apărut în cadrul unei convorbiri pe care am avut-o cu un tânăr ziarist azer, în decembrie 2003, la sfârșitul misiunii mele de cel dintâi ambasador al României în Republica Azerbaidjan. După încheierea interviului pe care îl acordasem jurnalistului, acesta a ținut să-mi spună că „ar fi folositor pentru mulți, îndeosebi celor tineri, să afle mai multe din experiența dv. de viață, care – după părerea mea – este o reușită. Pentru că ați fost cel mai apropiat ambasador de noi, ziariștii azerbaidjeni, cred că vă cunoaștem destul de bine şi vă apreciem mult, atât ca diplomat, cât şi ca istoric şi om de cultură. Am aflat şi am învățat multe de la dv. Ar trebui să vă scrieți memoriile, dle. Ambasador”, m-a îndemnat el. Era pentru prima oară când mi se sugera aşa ceva. Mărturisesc că această povață m-a făcut să mă gândesc imediat la faptul că împlinisem de curând 60 de ani, ceea ce nu m-a bucurat câtuși de puțin. Dar, nu am dat curs sfatului şi nici nu m-am gândit la el prea mult, pentru că nu credeam că am ajuns la capătul carierei şi nici la sfârșitul vieții.

Ca o chintesență a experienței mele de viață, ca un bătrân ce sunt, îmi permit să-i sfătuiesc pe toți cei care au binevoit să citească această carte să-și îndeplinească cu abnegație datoria față de familie, ca și pe cea față de profesiune, să înfrunte obstacolele, să se ferească de a face rău oamenilor nevinovați, să ajute pe cei care au nevoie, să creadă în dreptatea și bunătatea lui Allah/Dumnezeu, care îi răsplătește pe cei buni și cinstiți, mai întâi în această viață!