Despre Carol al II-lea s-a scris și, fără îndoială, se va mai scrie. Pentru că el stă cu domnia lui în mijlocul furtunii, între războaie sau în pregătirea lor, într-o vreme în care granițele se mișcă în plânsul refugiaților și în durerea unei țări în genunchi. Zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea au ridicat economia și cultura regatului român, dar nu au reușit să-l pună la adăpost de primejdie.

Imaginea lui Carol al II-lea este prin excelență imaginea regelui în România, așa cum Maria, mama lui, este imaginea reginei. Carol I este personajul auster care impune românilor seriozitate și dorința de a ridica o țară, Ferdinand construiește România cea Mare, iar Mihai este frumosul tânăr pe care toată lumea simțe nevoia să-l mângâie. Tatăl său, Carol al II-lea, este regele sub care procesul de modernizare a României devine rapid și generalizat. E un șef de stat priceput, plin de inteligență. Dar și lipsit de noroc. Și cu multe defecte: afemeiat, înconjurat de prea mulți oameni corupți, incapabil de reacții potrivite și la timp, fără curaj. „A fost și demon și erou; și întruchipare a puterilor întunericului, și arătare luminoasă, deschizătoare de zări mai bune”, cum cu dreptate scria Grigore Gafencu. El „nu poate fi înțeles dacă nu este judecat în același timp cu toată societatea românească, care l-a hulit sau l-a adulat, exagerându-i de atâtea ori scăderile sau trecându-i în sarcină propriile ei păcate”.