Ce fac arheologii și antropologii în spatele ușilor închise, pe teren, în laborator sau în muzeu? Cum ajung osemintele celor care au murit acum mii de ani să devină obiect de studiu și cum sfârșește cineva exponat într-o colecție antropologică? Cartea de față își propune să răspundă la aceste întrebări, pornind într-o călătorie pe urmele cercetătorilor: ce întrebări găsesc ei interesante și cum vorbesc despre corpuri? Acesta nu este un text despre cunoașterea pe care oamenii de știință o dețin despre corpul uman. În schimb, el vă va provoca să porniți într-o explorare care poate părea mai puțin obișnuită la prima vedere: oamenii de știință, arheologi și antropologi, devin subiecți pe care îi vom urmări la lucru. Sociologul si filosoful francez Bruno Latour compara procesul științific cu o poveste, în care obiectul de studiu și cercetătorii, asemenea unor eroi, trec prin mai multe încercări (pașii analizei științifice), iar la final ies altfel decât au intrat în poveste. Datele științifice pe care le considerăm un fapt, date obiective, sunt în realitate rezultatul unui proces de traducere: arheologii sau antropologii decupează realitatea prin prisma propriilor „prejudecăți” academice și dau un sens materialelor pe care le studiază. La final, ei propun un anumit răspuns la întrebarea cine suntem noi ca ființe istorice. Cum variază însă acest răspuns în funcție de contextul istoric, sau de cel personal?
Studierea rămășițelor umane în particular oferă oportunitatea unică de a intra în contact cu oamenii trecutului. Arheologii le descoperă în timpul campaniilor de teren, iar antropologii le studiază în laborator. Însă, după cum au observat tot mai multe voci în ultimii ani, așa cum se desfășoară în prezent analizele și studiile axate pe oseminte umane, morții își pierd adesea identitatea și devin doar niște obiecte, asemenea oricărei alte categorii de material arheologic – ceramică, sticlă, piatră. Astfel, până să chestionăm oasele în sine, întâi ar trebui sa înțelegem ce vrem noi ca cercetători de la ele. Oare nu proiectăm asupra lor prea adesea propriile noastre perspective asupra trecutului, fără să fim conștienți de asta? Nu doar că acest lucru are implicații etice, deschizând discuții legate de valoarea unui corp uman, dar și practice, putând sa ne limiteze în cum alegem să înțelegem identitățile trecutului.