Sărăcia globală este una dintre cele mai supărătoare probleme ale lumii. Decenii întregi am presupus că oamenii inteligenți și bine intenționați vor reuși să schimbe, în cele din urmă, traiectoria economică a țărilor sărace. De la educație la sănătate, de la infrastructură la eradicarea corupției, prea multe soluții se bazează pe încercări. În esență, planul presupune adesea identificarea domeniilor care necesită sprijin, inundarea lor cu resurse și speranța ca, în timp, să apară schimbări.Dar speranța nu este o strategie eficientă.

Clayton M. Christensen și colaboratorii lui, Efosa Ojomo și Karen Dillon, dezvăluie un paradox aflat la baza abordării pe care o folosim în rezolvarea problemelor. Deși nobile, soluțiile noastre actuale nu produc rezultate consistente și, în anumite cazuri, au exacerbat problemele. Cel puțin 20 de țări care au primit ajutoare de miliarde de dolari sunt mai sărace acum. Aplicând analiza riguroasă și cu bază teoretică pentru care este cunoscut, Christensen sugerează o metodă mai bună. Tipul corect de inovație clădește nu numai companii, ci și țări. Paradoxul prosperității identifică limitele modelelor comune de dezvoltare a economiei, care tind să fie eforturi descendente și oferă un nou cadru de creștere economică bazată pe antreprenoriat și pe inovații creatoare de piață. Christensen, Ojomo și Dillon folosesc exemple puternice din dezvoltarea Americii, inclusiv Ford, Eastman Kodak și mașinile de cusut Singer, și arată cum modele similare construite în jurul inovațiilor creatoare de piață, au funcționat în alte regiuni precum Japonia, Coreea de Sud, Nigeria, Rwanda, India, Argentina și Mexic.