Impactul lui Ion Creangă asupra scriitorilor (şi aici avem în vedere atât prozatorii, cât şi poeții, unii dintre aceştia nu doar dedicându-i poezii, ci exploatând chiar mărcile stilistice crengiene) nu se limittează doar la o anumită preluare de procedee, tehnici şi strategii narative. Este vorba despre ceva cu mult mai mult şi ținând de o paradigmă, de un model asimilat al viziunii asupra lumii, aceasta reprezentată în chip carnavalesc ca lume „pe dos”, ca teatru (theatrum mundi).

Survine apoi spiritul epopeic; or, în epopee – zice Hegel – autorul se simte acasă şi ne face şi pe noi, cititorii, să ne simțim acasă.

Iraida Costin-Băicean menționează pe bună dreptate că modelul Creangă (felul povestitorului de a gândi lumea şi ființa) în literatura noastră – la toate etapele şi în toate perioadele culturale şi literare –, a contribuit din plin la remodelarea mentalității estetice, fiind, esențialmente, un „model catalitic”, aidoma lui Eminescu, în cele mai importante „bătălii canonice” şi schimbări de paradigmă.

Marele humuleştean a mijlocit o receptare estetică, ce ne ajută să stăm de vorbă cu noi înşine şi să ne suportăm pe noi înşine, să ne dezvoltăm Sinele propriu, să ne folosim propria solitudine şi să ne raportăm, ca indivizi, la propria moralitate, precum prevede Harold Bloom, exegetul canonului occidental.

Studiul – doct, aplicat şi cu o cuprindere largă a subiectului – abordează mai întâi receptarea lui Creangă în întreg contextul literar românesc, apoi modul în care a fost înțeles, popularizat, transpus empatic în context basarabean – de la perioada interbelică, şi cea a tratărilor dogmatice la etapa „asimilărilor moderniste” şi celei postmoderniste (prozatorii optzecişti şi cei douămiişti).

Rescrierea modelului Creangă se face cu deosebite efecte în anii ’60-’80 prin Ion Druță, care alternează încă din începuturi narațiunea ca reprezentare cu narațiunea ca expunere, valorifică oralitatea, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli (cu explorarea mitului copilăriei, al „copilului universal”), prin Vasile Vasilache, ce de-eroizează realitățile prin apelarea la comic, satiră, personaje şi situații groteşti, la râsul popular şi oralitate, prin Ion C. Ciobanu cu limbajul viu, nuanțat, colorat idiomatic, specific moldovenesc, prin Vlad Ioviță cu viziunea „lumii pe dos”, prin Paul Goma cu cuvântul bivoc, construcția hibridă, plurilingvism, prin Alexei Marinat cu „povestea cu caraghioslâcuri”, prin Ion Iachin cu continuarea imaginară a amintirilor.