Momentele in care realizezi ca ai pierdut totul dor pana in maduva oaselor. Te simti de parca cineva iti desira fularul vietii: neajutorat, pierdut, singur. Optsprezece ani este varsta la care tinerii aspira spre culmi inalte si vor sa le cucereasca. Lui Lisbeth cifrele ii pun in cumpana viata, universul ei ajungand sa se rezume la ”inainte” si ”dupa” accident. Lunile au trecut, iar fata tot nu intelege ce rol joaca umbra pe care a zarit-o la locul in care tot ce a cunoscut vreodata s-a transformat in necunoscut. Ce a impins-o afara din masina? Este imposibil sa fi fost doar instinctele ei de supravietuire, isi repeta ea iar si iar. Dar oamenii nu stiu ca umbrele au propria lor lume. Lisbeth va afla curand ca nu a fost inconjurata numai de dragostea familiei. Va invata ca iubirea poate trece hotare nebanuite, insa, ca la orice granita, va trebui sa plateasca cumva. Oare va putea sa paseasca dincolo?

Fragment din cartea "Umbrele luminii" de Anastasia G. Sandu:

"Ma trezesc imediat. Ma ridic, imi inlantui mainile in jurul picioarelor si las lacrimile sa curga. Ma deconectez de restul lumii, punandu-mi capul pe genunchi, formand astfel o bariera intre mine si real. Sunt doar eu cu mine si nimic altceva. Visul acela a fost asemenea unui cutit care rascoleste o rana inca nevindecata. Stiu ca a fost doar un vis, dar poate daca faceam ceva, daca reuseam sa deschid acea usa, daca il scoteam de acolo... Poate ma simteam mai impacata cu mine insami. Dar nu am facut nimic, asa ca nu am de unde sa stiu. Poate sfarseam la fel: plangand. Oricum, chipul lui mi-a readus numeroase amintiri aproape uitate. Am revazut concertele la care ma ducea cand eram mica in fiecare an, purtandu-ma pe umeri pentru a ma putea bucura de o perspectiva mai buna a scenei si a artistilor. Am vizualizat clipele in care ma invata sa merg cu bicicleta sau acelea in care duceam o lupta apriga pentru ultima bucata de prajitura. Lucruri banale pentru unii, dar pentru mine, adevarate comori. Oamenii ar trebui sa invete sa aprecieze fiecare moment al vietii, deoarece unele ocazii se ivesc doar o singura data si, fara sa ne dam seama, putem pierde trenul care ne duce la ele. Ei trebuie sa constientizeze ca nu ramanem decat cu aceste trairi, ca viata insasi este o insiruire de clipe frumoase. Ca dupa ce nu mai suntem, cei dragi nu raman decat cu acele amintiri. Se hranesc cu ele si ii ajuta sa treaca peste toate greutatile. Nu conteaza ce statut social ai avut sau daca existenta ta a fost una lipsita de culoare. In fond, viata nu se masoara in cati bani ai daca ii inlaturi pe cei apropiati tie, ci in cate persoane isi vor aminti de tine atunci cand vei pieri.

Aud bine-cunoscutul cantec produs de Domnul Tentacule si imi salt capul speriata. O jucarie normala nu incepe sa cante de una singura. Si vad ca nu a inceput sa cante singura. Il vad pe cel care a declansat acel zgomot pe care acum nu il mai bag in seama. Ma priveste la fel de uimit asa cum il privesc si eu. Nu realizez care dintre noi e mai afectat de prezenta celuilalt. Nu pare a fi vreun hot. De fapt, cred ca daca era unul, se straduia macar sa isi acopere chipul sau sa fie mai discret. Nu, nu este un hot. Simt o stare de siguranta in preajma sa. De familiaritate... Ca si cum l-as cunoaste de cand lumea. Si imi dau seama. Vizualizez toate momentele in care am simtit ca cineva este langa mine, desi nu puteam sa zaresc pe nimeni. Imi amintesc de poza de pe noptiera... De accident. De umbra pe care am observat-o inainte sa lesin."